Ana Gabriel-Laurențiu

într-o zi te-am luat de mână până pe pleoapa firavă a Argeșului să vezi cum mii de poeți se scaldă și tranșced prin albastrul din mine te-am lăsat să fumezi o țigară... nu ți-am spus nici un

ce culoare ar avea dragostea într-o noapte cu aromă de migdale amare? de cimen sau de albastrul venelor tale? îți mai aduci aminte când ne urcam pe placenta tinereții și ne dădeam

luna îmbrăcată în Icar se aruncă în mare norii se opresc neliniștiți pe limba cerului savurând răcoarea dimineții facem dragoste vocalele ies din tine țipând în jurul razelor orizontul

primăvara, nopțile se rostogoleau la picioarele noastre ca boabele de piper și luna ne scufunda trupurile în nesfârșitele băi de noroi îți înghesuiai genunchii sub sânii reci și toată

aurora boreală a ocolit timpul și culorile ei au sclipit ca venele câinelui am văzut prin albastru lumina galbenă ca o bucată de unt pe care lacrima stacojie a alunecat de sub pleoapa

soarele sare brusc într-o eclipsă totală și eu mă refugiez în el iau cuvintele cu mine și le înec în soare prin vârful bilei de oțel urmele morților sunt desene de cretă pe strada

mi-am lăsat mașina de vise în seara îngustă soarele doarme sub talpa lunii expirându-mi privirea peste creasta dealului pictată între două ceruri întunericul circulă prin venele de

un cocoș ragușit urlă ca un Big Beng pe iarba alunecoasă ca un topogan stă să cadă roua sărată din memoria mea umbra-mi stă ascunsă sub acoperișul lunii adulmecând în tăcere pașii

( în zilele când soarele transformă pământul îmtr-o tablă de dartz și oamenii se-nvârt în propriile cercuri) îmi iau avânt din adâncul rotundului de cretă și strig : - Hai Efialte să

când am murit mi-am simțit trupul greu ca o piatră de mormânt m-am așezat în întuneric pe o pleoapă de singurătate ai venit și te-ai aruncat la picioarele crucii de parcă îmi vânai

unghiuri de întuneric îți țâșnesc din sfârcuri ne prăbușim din vârful unui triunghi ne ancorăm omoplații de laturile unui pătrat și ne târâm asemenea unor miriapode dezlănțuite prin sfere de

inima mi se zbate anemic sistole-diastole în timp ce pământul se învârte în jurul femurului... dimineața asta se naște din buricul meu razele mi se agață de pleoape -ca un

limbile ceasului înțeapă coapsa albă a orei șchiopătând, ora se târăște până la capătul zilei aici, secundele reniforme se agață de gâtul minutului asemenea unui făt ce-si caută mama cu

îmi anin mâna ca o creangă fără frunze de brațul ei spinos stăm așa, îmbrățișați în durere acum ninge -unu, doi- cad fulgi albiți ce dans de alb sau se opresc ce vals penibil la ochii

credeam că am reușit spărsesem zidul alb imaculat și dintr-o dată un altul apare mai alb plec dar unde? în față un zid în spate un alb zidurile se apropiau se contopeau și eu odată

sfinții tremură pe colțuri șterse de biserică icoane pictate cu ruj mă privesc rece s-au speriat de diavolul galben, bolnav de hepatită arhanghelii au înghețat în pantalonii

umerii îmi sunt prinși de brațele universului mă simt prea apăsat ca să fiu zdrobit colțul ferestrei înțeapă pântecele cerului lăsând să curgă sânge albastru prin vene de