Alexandru Mărchidan

Subsemnez la comentariul anterior. Dacă ar fi să luăm fiecare strofă, ba chiar fiecare vers, ar fi multe de criticat...

Imi pare acest poem o meditație pe marginea destinului în genul anticilor sau al lui Omar Khayyam (în fond tot o reluare a temei despre moira, soarta nemiloasa despre care scriu Homer, Eschil și Sofocle).
Mi-a placut.

Aceasta este o povestioară, prea puțin o poezie.
\"simt ceva dulce și seducător prin aer
încep să transpir dominat de dorință
îmi fac curaj și mă apropii de ea.
Vreți să știți ce s-a întâmplat?
Sincer să fiu, nu știu nici eu!\"
Mai mult, dincolo de cuvintele nepoetice, în textul dvs apar și interogații - exact ca într-o poveste în care autorul parcă întreține o relație vie cu lectorul (care devine asuclător): \"Vreți să știți ce s-a întâmplat?\"

Nu, demonii nici nu au au conotație pozitivă, și nici înaintarea spre nordul inimii nu are conotație negativă (așa cum reiese din comnentariul tău, Claudia).
De fapt, vreau să spun că atunci când realizez că \"încărcătura devine pe parcurs de prisos\", când adică ne-am concentrat (și) asupra a ceea ce nu merita, atunci sesizăm \"nordul inimii\" - lucrurile esențiale - ținând cont de faptul că în mentalitatea celor mai multe popoare inima este considerată a fi lăcașul sufletului.
Mulțumesc frumos pentru lectură!

Orele în plus... înseamnă prea multe ca să le prind într-o explicație: momentele când parcă nu îți mai găsești locul, îndoielile, acele părți ale timpului în care ai senzația că trăiești în lumi paralele, umbrele în proximitatea cărora trăim, gândurile care te copleșesc atunci când întâlnești oameni a căror cruce e de o sută de ori mai mare decât a ta etc.
De fapt, nu doresc o renunțare la timp, dar parca uneori aș vrea să fac \"salturi\" în timp. E un sentiment pe care cred că cei mai mulți oameni îl încearcă. Eu doar am încercat să exprim acest lucru mai altfel (și totuși simplu), lăsând textul deschis.

Mulțumesc pentru apreciere, Claudia!

Ce ar mai fi de spus? Subscriu la tot ceea ce au spus frumos ceilalti despre acest poem. Felicitari!

Este interesant că sensul acestei poezii, în care cele mai multe imagini trimit la social, nu se oprește aici. Versuri cum sunt: \"urnele se deschid și în ele cad
oasele noastre\", \"Omul din luntre zâmbește
ca o persoană publică:
nimeni nu intră de două ori
în apa Aheronului\"
ne \"aruncă\" în metafizic.

Felicitări pentru acest poem, mai ales că este destul de greu să scrii astăzi poezie religioasă de calitate - aceasta este opinia mea. Este dificil să faci să transpară în ea sinceritatea raportării tale la Dumnezeu, de aceea cele mai multe texte scrise acum sunt încărcate de patetism. Nu pune nimeni la îndoială trăirea autorului (nici nu ai cum să te pronunți asupra a ceea ce simte altul), ne referim doar la exprimarea ei.

Cu stimă, Alexandru Mărchidan

Frumos, într-adevăr, n-am ce zice!
Textul e un întreg, și sunt versuri cu mare putere de sugestie: ”nu înțeleg ce îmi spui
vocea ta învăluie camera”, ”doar ele (hainele) rămân îmbrățișate toată noaptea”, ”mirosim a pământ proaspăt arat
o iarbă crește din noi”. Felicitări!

domnul Minai Constantin a refăcut poemul, dar, tocmai pentru că e re-făcut el nu mai aparține primului autor.
La obiecțiile Ancutei Leonard ar mai fi de adăugat: nu dau bine \"stoarce frenetic o dorință\" (ar trebui sugerată idee), \"răscrucea dintre iubire și umilință\" (sună de parcă ar fi luat dintr-un tratat de etică sau din scrierile Sfinților Părinți; nu că asta ar fi rău, dar e spus direct, ca de la catedră), \"întregul sortit sacrificiului\" (la fel), epitele \"nefaste\", \"candid\".

Sunt și imagini frumoase, n-am ce zice.

Mai ales aceste versuri îmi plac:
\"în fluviu nu m-am putut spăla, părul meu, acum fauve, era un zid prin care îți deslușeam visul
răul care contaminează cuvântul scris cu vopsea albă, a m o u r, este ca păcura, cuvântul se lipește de tălpi, îl călcăm în picioare, fiindcă suntem bipezi, fiindcă suntem perdanți
copiii se miră cum nu mai strângem lucruri frumoase, cum totul se termină dintr-o dată, rămâne din noi o secțiune transversală și ce trăim între străzi\"

De fapt, cred că poemul spune suficient numai păstrându-le pe acestea. Pe de altă parte, mai lasă și cititorul să reflecteze pe marginea lor. Celelalte versuri aduc oarecum o imagine comună în poezia modernă despre orașul decăzut.

Cu stimă, Alexandru Mărchidan

Simplu, translucid. Cele mai frumoase versuri de aici:
\"când au fost ei tineri
cum au colonizat ei
cerul oamenilor\".

frumos. Imaginea de final, dincolo de originalitatea ei și de răsfrângerea marelui în minuscul, amintește puțin - prin ruperea de cadrul eșafodului - de poemul lui Rimbaud, \"Adormitul din vale\" parcă. Soldatul mort și împrejurul lui frumusețea naturii care, încet-încet îl înghițea.
Felicitări!

chiar foarte frumos începe acest poem, dar următoarele 3 versuri sunt ca o palmă după o îmbrățișare. Te aruncă într-un derizoriu total ne-poetic (pentru că, slavă Domnului, există și derizoriu poetic). Ba chiar ai impresia că te afli în piață unde sfârâie micii în pragul capaniei electorale.

Poemul sună cât se poate de bine, delicat, dar și plin de aerul tare al înălțimilor sufletului omenesc fără acele 3 versuri. Așa îl văd eu:

dacă în singurătate aș locui
ca într-o peșteră cu mansardă și foișor
ar fi mai bine mult mai bine
decât camera obscură din inima ta
înghețată nedisimulată
cu timpul dilatându-se spre o margine
neștiută necuprinsă cu mult mai mare
ochii străini fără culoare
bântuind recifuri de corali în retragere
de ce tremurul vocii tale în spargere
îmi sperie nemișcarea
îmi sperie umbra
mă face să scot din gura mea amară
flori de măr împreunate
țâșnite parcă dintr-un univers al plantelor
dacă în singurătate aș locui
ți-aș cere să mă închizi în tine
dă-mi hârtie și ceva de scris
și lasă-mă
lasă-mă să mor încet.

Deși \"lasă-mă\" să mor amintește de eminescianul \"de va fi să mor\", aici e vocea dvs.

Cu prietenie, Alexandru Mărchidan

Textul formează un întreg și reușește să transmită o stare de ”autodigerare” a lumii, ca și când o viperă nevăzută și-ar fi injectat veninul în venele ei.
(asta ca impresie generală, pentru că ar mult mai multe de spus).

Este un haiku reușit: 1. natură; 2. stare (singurătate); 3. un fior metafizic (”curtea părăsită” - apare aici ca și când tot universul a fost părăsit).

Incă o dată, felicitări!

expresia \"liniște în inimă\" nu sună banal, iar asta datorită adjectivului \"suspectă\". E un text care stă în picioare.

o simplitate și țintire precisă a ideii de la un capăt la altul. \"întunericul ascuns peste ani\" justifica marea cruzime a tăierii pleoapei (cum este justificată și scoaterea ochilor lui Oedip) și nu mai are nevoie de nici un comentariu. Felicitări!

sună bine, dar pe urmă nu găsești mai nimic ce te-ar putea mișca.