singurătate cu mansardă și foișor

chiar foarte frumos începe acest poem, dar următoarele 3 versuri sunt ca o palmă după o îmbrățișare. Te aruncă într-un derizoriu total ne-poetic (pentru că, slavă Domnului, există și derizoriu poetic). Ba chiar ai impresia că te afli în piață unde sfârâie micii în pragul capaniei electorale.

Poemul sună cât se poate de bine, delicat, dar și plin de aerul tare al înălțimilor sufletului omenesc fără acele 3 versuri. Așa îl văd eu:

dacă în singurătate aș locui
ca într-o peșteră cu mansardă și foișor
ar fi mai bine mult mai bine
decât camera obscură din inima ta
înghețată nedisimulată
cu timpul dilatându-se spre o margine
neștiută necuprinsă cu mult mai mare
ochii străini fără culoare
bântuind recifuri de corali în retragere
de ce tremurul vocii tale în spargere
îmi sperie nemișcarea
îmi sperie umbra
mă face să scot din gura mea amară
flori de măr împreunate
țâșnite parcă dintr-un univers al plantelor
dacă în singurătate aș locui
ți-aș cere să mă închizi în tine
dă-mi hârtie și ceva de scris
și lasă-mă
lasă-mă să mor încet.

Deși \"lasă-mă\" să mor amintește de eminescianul \"de va fi să mor\", aici e vocea dvs.

Cu prietenie, Alexandru Mărchidan

multumesc pentru sugestii si comentarii
cu prietenie,