text 6 - în care orașul intră în cameră

eu aș lăsa asta:

în orașul meu drumurile se arcuiesc
intersecțiile sunt lichide semafoarele niște meduze
în care se adună agenți de circulație

orașul meu e trist

fiecare dală fiecare bordură povestește o moarte
fiecare tastă o destinație un loc un timp

pe fotoliul negru sunt eu, lorelai
iar eu nu mai știu cine sunt
acum vine momentul când îți spun
în mine crește trupul tău ca o casă


în felul cum e acum mi se pare mult prea încărcat, lucru care îl face obositor la lectrură și greu de asimilat.

abilitatea de romancier cu care schimbi planurile (din oraș in cameră si apoi în adqncul sentimentului de iubire posesivă) din exterior către interior, limbajul e proaspăt, despuiat de umbra oricărui clișeu, versul «orice țigăncușă de la colț de stradă/devine rochia de seară a singurătății.» m-a dus cu gândul în multe locuri, îmi place îndrăzneala (temperată) a comparațiilor «camera în care scrii îmi seamănă/iar când mângâi pereții mi-e cald și aproape»
-poemul agață delicat, cu vârful degetului, câte ceva din fiecare temă fundamentală, cu riscul de a părea încărcat (risc care merita asumat în viziunea mea)
-o seară frumoasă, asemenea poemului publicat
-numai bine, tudor

da, katty, poate fi și așa...
doar că mă știi pe mine, economia mă cam lasă rece :). cititorul poate să aleagă ce-i place, să arunce balastul. dacă e :).
mulțumesc pentru sugestii. re-scriu textele după o perioadă. iar părerile contează :)

numai bine,
alex

mulțumesc, tudor, pentru semn :)
mă bucur că ți-a plăcut textul, ai scris frumos despre. ai dreptate cu temele acelea multe, cu impresia de text încărcat. dar de, îmi asum, nu ? :)

numai bine,
alex