Voicu Tudor

(în care el îi scrie și apoi o sună din greșeală iar ea îi răspunde el bea și fumează ea tocmai făcuse baie ea îi vorbește el se îmbată ei îi plac poeziile lui iar lui îi plac ochii zâmbetul și vocea

nu s-a putut întoarce de unde nu a plecat iar strigătul ei a tăiat noaptea în două și orașul în patru ca pe o inimă care bate din nou de-acum va trece cum toate trec încă un anotimp de târziu

nu a murit nimeni poate doar bătrânețea noastră așa cum ne-am închipuit-o o vreme până să ne îmbolnăvim de fapt au murit toți și am rămas numai noi fiecare la alt capăt de

dacă nu te visez mă trezesc mă pun în genunchi și fumez și fumez o lumânare două trei până la unghii pănă la unghii până apari sau până mi se pare și tu taci de fiecare dată și urli și

care împinge ziua lichidă pe străzile tale dacă mă auzi doar dacă mă auzi închide ochii și răspunde-mi în gând e mult mai bine acolo sunt atât de aproape atât de aproape încât aș putea

o noapte surdă cu aceleași haine și o pătură dublă dar nici măcar un cutremur sau o fantomă care să se apropie de pat spărgând bezna cu lanțuri de piatră nu ar putea pune capăt

cum altfel, decât mizerabil? gândul celui care se ascunde-n mulțime, scrie despre bucuria supraviețuirii, tremură și răde nervos în pasaj la unirii, de teamă să nu fie descoperit și împușcat de

câțiva oameni așteptau să traverseze ploua mărunt și era frig printre sutele de mașini se blocase o ambulanță tot speram să o aud în depărtare deasupra doar două dâre de avion în stație o elevă

cu cinci minute înainte să se ducă bătrânul a scris ceva se-mbătase calumea și totul părea suportabil împuținarea aerului încetinirea sângelui frigul pereții întunecați nici senzația

erau atât de triști cu toții încât ar fi putut stârni o ploaie cu pietre unul din ei nota amănunțit sub numele meu: a șters oglinda de aburi dar n-a apărut nimeni acolo și-a aprins o țigară

dar cine să vadă frate orașul cum fumegă regulat ca nările unui cal în ianuarie sau cafeaua lui cutare cum se răcește în paharul ei de carton la răzoare ne-așteaptă semețe blocuri vopsite curând ca

e încă devreme ochii trecătorilor strigă de sub nisip iar eu pot fi văzut în interescție cu un carton de gât: AJUTAȚI-MÃ sunt doar o toxină măcinată încet de ficații bătrâni ai

sunt unele zile când cimitirele de pe viilor se deghizează în parcuri pentru copii sunt unele zile pe-aici când asfaltul arde furios și pustiu și nicio mamă nu iese din noi să-ntindă

stau întins nemișcat de cinci ore probabil că patul deja mă confundă cu un cearșaf (de plumb) podeaua crede că plutesc pisoiul doarme răsucit și vizează mâncare umedă cu somon aproape

aseară m-a durut din nou ficatul nu din cauza băturii ci de teamă că îi zâmbești unui străin bătrâne mi-a zis cu o bere la un litru umpli 4 pahare de wiskey dar nu te mai iubește așa că am

mie îmi plac reclamele la bere informții cu mesaj de interes public mie îmi place să fiu spectatorul paharului alunecat pe țeavă sunt torturat de o sticlă și totuși rezist nu spun nimic voi

izbirea ploii de asfalt mă strânge ca o cheie franceză până când devin un zgomot de fundal subțire și ascuțit îmi spală creierul la comun cu ceilalți locatari dar unii nu scriu și rezistă eu sunt

a renunțat subit la băutură adică nu mai spune nimic despre ea nici despre el micile planete de aer care se înalță spre gura paharului nu mai spun nimic mai degrabă că luna e ca o minge de

e un soare larg abuziv și neiertător stau la umbra poetului care stă spânzurat de un pahar gol în fața cârciumii piatra albă pe drumul taberei trec gagici decoltate transpirate și

am visat o poartă de pe echinoxului m-am dus acolo și nu mai era (nici fizica cuantică nu mai e ce era cum să treci printr-un perete așa: cu mâna goală cu gândul la ziua de mâine?) curând