Voicu Tudor

am vrut să-ți spun pe nume și m-ai oprit c-un deget imaginar strivit peste buze amiaza lucrată în lemn masiv lăsa orice întâmplare fără ecou iar ție îți sângera piciorul în cadă ar putea fi

/te trezești cu un nod în gât de parcă te-ai trezi în alt pat în altă dimineață când vrei să scrii adevărul te găsești scriind despre moarte și iubire despre suflet și singurătate ca și

/deschid umbrela mea de carton și mă fac că plouă dau vina pe teneșii uzi până la unghiile crescute în carne și pe oricine poate fi oriunde oricând și-și poate trece degetele de sticlă prin

/cu fiecare zi de vară mi se usucă sufletul pe marginea electrificată a fricii iar noaptea e scurtă când stelele sunt mici și nu am ochelari de seară n-am nimic nici tinereți de primit în

dacă toate zidurile vor cădea cândva să știm că doar aceste cuvinte găuresc timpul și-l fac să tremure de teamă că nu le poate îmbătrâni și se vor adânci aceste cuvinte așa cum petele

duc bricheta foarte încet către țigară o târăsc prin aer cu ochii înțepeniți gazul mi se strecoară în nări ca un șarpe până la vârful țigării aș putea aprinde orice lipsa ta memoria

care împinge ziua lichidă pe străzile tale dacă mă auzi doar dacă mă auzi închide ochii și răspunde-mi în gând e mult mai bine acolo sunt atât de aproape atât de aproape încât aș putea

e un soare larg abuziv și neiertător stau la umbra poetului care stă spânzurat de un pahar gol în fața cârciumii piatra albă pe drumul taberei trec gagici decoltate transpirate și

ai putea să-mi spui cine sunt și să mă omori ai putea cu sforile tale de ceară să-mi ții parinții în viață până la capătul lumii până la ultima stație să ma plimbi în neștire în brațele tale

M-am spânzurat cu fumul subțire de țigră Și n-ai crezut ai zis ca morții n-au ce mânca diseară Hemoragia groasă trecea prin tine chioară Și n-ai crezut ai zis că morții n-au ce mânca diseară M-am

când diminețile ies din pământ și noi dormim cu mâinile împreunate de parcă ne-am ruga unui alt soare nemuritor și trist ca o lalea târzie cănd păsările zboară aiurite fără umbră spre polul

(în care el îi scrie și apoi o sună din greșeală iar ea îi răspunde el bea și fumează ea tocmai făcuse baie ea îi vorbește el se îmbată ei îi plac poeziile lui iar lui îi plac ochii zâmbetul și vocea

tu îmi porți clipele în burtă și le hrănești cu resturi de cometă iar eu sunt tatăl timpului pierdut în căutarea nopților de cretă tu-nveți din rilke pe de rost poeme ce le vei spune pe

câțiva oameni așteptau să traverseze ploua mărunt și era frig printre sutele de mașini se blocase o ambulanță tot speram să o aud în depărtare deasupra doar două dâre de avion în stație o elevă

Sunt momente în care timpul chiar se oprește Și se uită la izbirea alcoolului cu ficatul Ca la un meci de box fără spectatori; Atunci în fiecare ceas din lume pleacă O numărătoare inversă și