Voicu Tudor

am limba moartă sunt personajul meu înfometat prin diversiune în timp ce mama doarme și tușește o lună prea plină răsare aproape de rădăcini aproape de vestea unui mare cutremur în urma

ai putea să-mi spui cine sunt și să mă omori ai putea cu sforile tale de ceară să-mi ții parinții în viață până la capătul lumii până la ultima stație să ma plimbi în neștire în brațele tale

ca o tristețe scuturată din batisetele exilaților ca un drum făcut cu puterea minții peste ocean mereu la timp îți dă pastilele pentru frică la capătul patului o asistentă cu gâtul de

o gură mare de votcă nu mă mai face nici să clipesc cât am crescut! vezi? nebăut/ sufletul se ține de margini încovrigat se agață de corp ca de un colac salvator nebăut/ sufletul aude câinii

te voi iubi te voi iubi până la ultima și cea mai bravă din secunde când va sosi bătrânul (cântând) de nu-știu-unde cu un patent și va tăia firul întotdeauna albastru firul care

un soare imens se clătina în coasta gerului semn că undeva în lume sigur e cald și pace eu măsuram ora de liniște a blocului aveam grijă să nu se bată covoare între 2 și 4 eu îți duceam

eu nu exist deci sigur nimic nu se destramă în ferentari e iarnă și iar n-am de trăit mi-e frică dar frica îmi face din carbid o votcă limpede ca sângele de mamă de ce ți-e teamă -

la capătul unei vieți de câteva pagini franjurate cu precizie de ceasornicar rămâne un fel de a spune de a tăia fraza în miezul lucios al poveștilor netrăite care te trezesc mereu la 3

oameni vii orbite sacadate kilograme de sânge purtate pe străzi lungi nemăturate eu obsesia corpului fără mâini eu coșmarul mâinilor fără degete venele mele moi curele în perfectă nemișcare

am fi stat rezemați de gresia rece cu respirațiile încolăcite și inimile pregătite de transplant gata să ne aruncăm în somnul vecinilor și să ne iubim în visele lor alb-negru dar viața

sfârșitul lumii așa cum o știm va veni iarna când o lumină stinsă de mâna orbului va fi dintr-o dată ispășirea tuturor celor văzute și nevăzute ca o moarte în somn blândă și

din moment în moment planeta ne va ierta și pe noi din clipă în clipă bietul asfalt își va bandaja săgețile strivite barbar de camioanele cu sirenă cerul își va scoate pe rând furnal cu furnal

e-atâta ceață de parcă undeva a-nceput moartea dinozaurilor și se apropie de noi cu viteza coșmarului matinal îmi spui că ai devenit o zi de odihnă în care un musafir nedormit și plouat va sosi

chipul străin din oglindă privindu-te fără aer legănat în tăcerea câinelui ca-ntr-un film pentru surzi pe vârful limbii o cruce cu dinții trosnind până la pulbere sub ochii umezi ai

treci pe lângă cimitire cu garduri mici parcă ar fi case englezești te-nchini din obișnuință din mers din 323 vezi un paznic care stropește morții se uită la nori și transpiră în sfârșit cade

într-un mic oraș cu cimitire la fiecare stație de autobuz cu ochii suflecați la gâtul femeilor fără țară deraiez ca un tramvai de plută la răspântia dintre frică și bucurie cât să mai plimb

să n-ai groapa ta e ca și cum ai merge nicăieri cu cauciucurile sparte freci jantele de drum și sufletul de oase până când nu mai crești vazând cum se micșorează restul distanțele rudele

ei spun că sunt bine frontul n-a mai văzut obuze și baionete de ani întregi sunt singur pe câmpul de luptă (totuși) stau ascuns ca un ghem îngrozit de labele pisicii adun chiștoace mă gândesc

ținte arcuri așchii bolduri tocuri cui un fleac două șuruburi ruginite scânduri cu nod menghină strung scârțâind

are blocuri ascuțite și înfrigurate cu acoperișuri călărite de imaginația sinucigașilor are trotuare care duc la buza neasfaltată a despărțirii lumea noastră e bântuită de

am vrut să-ți spun pe nume și m-ai oprit c-un deget imaginar strivit peste buze amiaza lucrată în lemn masiv lăsa orice întâmplare fără ecou iar ție îți sângera piciorul în cadă ar putea fi

moartea nu i se opune zilei de mâine chiar dacă îți dorești cum nicio noapte răcoroasă de vară nu ține la nesfârșit mai ales când îți dorești asta din tot sufletul și din toată pielea

din sângele meu alb cu miros de butoi și singurătatea nu o să-ți mai urle în ceafă și în pereții găuriți de nesomn miroase-mi pielea transparentă ca o scoarță de copac îmbibată cu lacrimi și