ultima părere de rău

remarcabil final

,, v-aș franjura toracele (tuturor)” nu-mi place cum sună versul ăsta
,,și eu sunt un meteorit (cât pădurile din pampas)” – parantezele mi se par în plus, diluează oarecum mesajul. Incearcă să renunți la ele și citește tare. Vei constata cât de frumos curge versul.
Îmi place cum conduci discursul liric, pornind de la bulevard și finalizând cu orfanul atârnând de Dumnezeu.
viața, un bulevard pavat cu pietre în formă de cruce, ascunde un suflet pregătit parcă să dispară în orice moment, cu fobia lui de necunoscut, cu frământarea interioară care nu dă libertate spiritului să rupă ,,copacii cu trei dinți din față”, să franjureze ,,toracele tuturor/
cu un cuțit japonez/ în forma ultimei păreri de rău”, să se deshumeze ,,de regrete
la slujba absenților”. Resemnarea din finalul poeziei anulează puterea omului ,,meteorit” care ocoleste cu delicatețea unui balerin, cu eschive,,precum inelele lui Jupiter” lumea în care se învârte, o lume pesimistă, străină, în care e nevoit să existe ca un copil al nimănui -,, lung și blând și greu/ și-atârn ca un orfan de Dumnezeu”.
o steluță pentru un meteorit