Alex Oberlander

Foametea s-a sfârșit! În noaptea asta m-am hrănit doar cu mizerii Ca un vultur dezbrăcat de pene Am mirosit, am lins, chiar am gustat Tot ce-are mai bun Moartea În marea oală sub presiune Ce

din nou din nou orașul geme deasupra un cer ucigător cu aripile întinse arhitectura cască plictisită de oameni crăpături zâmbesc trist zgârii ușile închise mai sunt doar câțiva

Vocea ta Mă cheamă În pădurea Nesfârșită De fiecare Dată Mai confuză, Rătăcit Fără Speranță În somnul Meu Întunecat. Ochii Conduc, Deschid calea, Caută Un orizont Îngropat În

Sângerez frumos Ascuns, închis. Treaz sau nu, Număr nimicul.

A venit noaptea și în pahare; Mă insinuez în corpul meu Din nou Cu un zâmbet absent În sufletul nopții Și nu mai vreau decât Să dorm În sufletul nopții Nu mai știi ce gândesc Și nu te mai

mai straniu decât dorința încă o zi împrumut viața de la prieteni deschid ochii lumina trece prin geam trece prin mine lovește podeaua într-un unghi imposibil lovește podeaua lovește

suntem stele în ruină aproape reci gemem metalic Deus ex Machina imposibil ardem irevocabil ultimii zei sub un orizont întunecat încă o vrajă ultimul voodoo este pentru soarele stins în

Toamnă cuvânt Totul s-a schimbat M-am înecat. Nu mă mir... În mine sunt scufundat Adânc sunt în exteriorul începutului a nimic Împietrit în gălăgia lui macabrul alb-negru-verde mă

în sufletul nopții încep din nou să sap tunele prin carnea ruginită mâinile adormite scriu în piele: ruină… suntem stele reci… harta dorinței arde încet… încet… luminând calea spre imposibila

Ana Născută în flăcări Luminează Încălzește Noaptea noastră Palidă, Egocentrică Și generoasă Ca un Soare, Prea apropiat, Prea depărtat. Ana Dansează în flăcări Cu o

Cine mai vrea să-mi ducă sufletul puțin? Am obosit să-mi târșâi lumea, visele Dârdâie calul, îmi cântă hârtii albe, Îmi tremură și ceața... Eu nu am ce vă spune Decât c-am obosit să târșâi și

Poveste pe întuneric fără înțeles Ce stupid să mori lovit greu De ceea ce nu se vroia decât Un simplu gest de compasiune reflectată Acum în zborul lui spre hău Un creier de plumb e atârnat, În

Eram în anul 1951 Comicul sabotaj al Frustrării Mă urmărea Înglobat retrospectiv În scaunul mașinii. Melodiile tărăgănate Invadau iarba cosită De la poalele munțiilor Domnilor dictatori! Nu

Îmi plimb noaptea câinele Pe străzile morții fluide Însoțit de cei aproape vi Și de străbunii vagabonzi Ce vând întrebările beznei Și mă gândesc că acest ultim Pas, zâmbet, gând scrâșnit A

Aceste roze De metal Tăios Aceste roze Înfipte adânc În gândul meu Latent Nu se vor Usca Niciodată Acest soare Sângeros Nu va apune În acest Vis Nu va apune Niciodată Acest

Luciditate, te urăsc mai mult ca pe orice, Și nu te pot omorâ, nu te pot îngropa în zid Luciditate, tu mi-ești agonia și durerea din vis, din tot Creier ce mă recunoaște în oglindă, de ce mă

Mă gândeam că faptul că mă așteptam să se întâmple va atenua durerea. M-am înșelat... Știam că o să se întâmple de mult. Plutea în aer, ca mirosul specific unei case; era mirosul care parcă mă

Mă mir cât de adânc mă gândesc La abisul săpat în vid Iar sunetul crăpat al tăcerii Mă orbește. Sunt ultimele zile Cu oglinzi ce NU zâmbesc mortal. Sunt ultimele clipe de pace Dinaintea

e dimineață aproape prânz, se va întuneca în curând, deja miezul nopții zâmbești sau visezi ? mă intreabă ea, niciodată nu îmi dau seama zice da, da, nici eu amândouă, niciodată omor din