celesta simfonie
am învățat să fiu fiica acestui prezent fiica unui necontenit eu în creștere și în descreștere odată cu luna aș putea recunoaște vara din inima ei și uriașele valuri scaldă timpul am învățat
APAfrodita Popescuradiografia unei frici
nu știu ce zi este astăzi sau cum trece ea prin mine, n-am timp s-o văd decât atunci când se ascunde sub privirile tale ce n-au exprimat niciodată altceva decât sunetul în armonie al
APAfrodita Popescualtfel
clipa în care se face luni este Dumnezeu nu știu dacă voi ști sau poate îmi voi aduce aminte memoria straturilor ce vor grăbi liniștea prevestirea unui mit lăuntric sau distrugerea cu bombă la 6
APAfrodita Popescuau fost arbori în spatele casei pe care i-am auzit născând
ai călcat vântul de miazănoapte în tălpile goale iar pe mine m-ai suit la poarta cerului să-ți aud murmurul glasului stins de atunci lumea mea șoptește de atunci lumea mea încearcă din răsputeri
APAfrodita Popescupovestea celor doi de eu
ți-am adăugat cerul neștiind că în tine se zbăteau aripi ca să iasă ți-am limpezit iarba neștiind că din ochi mustea verdele rouă la marginea potecii ți-am suit pe frunte însemnele inimii
APAfrodita Popescufalse proiecții
am o nenumire în inimă de câte ori o iau locului îmi spune să mai stau să stau să brodez curios este că nu mi-am închipuit niciodată cum am murit sau ce a fost asta dacă nu moarte a singurei
APAfrodita Popescugardian la poarta timpului
sinceritatea trebuie dusă până la capăt de acolo încoace nu mai e nimic bat clopotele, în fiecare zi bat clopotele e și astăzi tot o duminică cum a fost și ieri și alaltăieri o bocceluță
APAfrodita Popescumama
întrucât îmi amintesc mamă joc de lumină, joc de culoare picură-mi pe aripă un strop de curcubeu și mai lasă-mă în cer șăgalnic și cuminte mă strecor la unison cu tine în fanta de
APAfrodita Popescuțesătura de aba
o punguță destrămată la capete din care care singura mărgică s-a rostogolit în drum nu ți-a fost frică de întuneric pe când îi vorbeai se făcea din ce în ce mai mic se luminau pașii soarele
APAfrodita Popescuse bate în cuie cerul
mâna mea la vreo două cvartale mai încolo desprinde cu încetinitorul coaja de pe rană sub groapă o mare de flori înfierbate crestează la capete pământul o ultimă noapte bulboane de gânduri se
APAfrodita Popescurădăcini de mangrove
rădăcini de mangrove strigătul cocorului construiește o arcă la capăt de lume în osuare se tace a rugăciune și înălțare între limba clopotului și cruce e lacrimă
APAfrodita Popescuea
ar fi vrut să alerge până la mal să scalde în lumină peticele ivite din faldurile mării într-un port din care nu s-a mai plecat demult fluxul inundă vasele ar fi vrut să oprească copitele
APAfrodita Popescunoaptea olarului
geamul ăsta rămas deschis vântură inima și rațiunea dinspre timpane o iarnă prinde rădăcini mă adulmecă zidul și iarba cosită se scurge din palme jumătate e noaptea olarului ce umblă
APAfrodita Popescuo mie de vânturi
celulele descuamate de la prima ploaie carnea și sufletul aruncate pe un câmp al timpului care nu mai are granițe și nici uitare din zona boreală bat o mie de vânturi cerul pâclă adună
APAfrodita Popescumoartea vine ca un lucru bine pus la punct
felina înfiptă în oase taie bucăți mari de pradă vietăți care încă se mai zbat să scape aici nu are ce căuta inima pe trepte cerneala se prelinge aerul miroase a negru de fum și liniște
APAfrodita Popescupântec de femeie goală
pe srăzile orașului s-a cuibărit o rândunică cântă câteodată atât cât s-o aud numai eu azi e tristă pe glezne secvența unei ploi de vară taie cămașa de mătase țesută din fluturi
APAfrodita Popescudinspre toate înspre mine
de la marginea nopții soarele îl gândeam ca pe o haltă unde se opreau visele uneori ca la un țintar punctau dinspre toate înspre mine creșteau tălpi ce nu se mai lipeau de pământ era foamea
APAfrodita Popescurespirația unei stări
dacă prin absurd iubirea ar dispărea ai contesta vreodată frigul ? mizez pe faptul că nu m-a observat nimeni răsfir degetele ca atunci când eram mică și încercam să mă ascund de toți și de
APAfrodita Popescudrumul printre oameni
despre ce a fost aș putea spune inutil nu poți strânge în brațe toată durerea lumii timpul te transformă în redută brațele ți se alungesc până la călcâie ochii îți strivesc pleoapele de
APAfrodita Popescupreț de o clipă
mi-am alergat gândul pe pietre.. nu le mai simt desculță, iubirea e praf purtat de vânt mi-am alungat chipul pe ape....nu mai cuprind căldura soarelui e secetă prelungă în
APAfrodita Popescuprima zi de școală
prima zi de școală a început în ochii mici luminile clipesc - a nerăbdare îmi rostesc să-nvețe de azi alfabetul cum s-a strecurat pe lângă mine prezentul ! ghiozdanul îmi pare o carte uriașă
APAfrodita Popescuepilog
de la acel iunie mi se trage în cărți epilogul asmuțit la ce-ar putea să fie gândul ce nu se încheie de noapte sau de zi așează umbre peste toate te ridici brusc simți că au rămas
APAfrodita Popescuiarna nerostirii noastre
mereu atrag cuvintele și visele o iau mereu la vale un monolog pe care nici ticăitul nu-l mai oprește un zbor inutil până la epuizare mult prea departe mi-apropii fruntea, de geamul rece nu
APAfrodita Popesculasă mâinile alături, într-o singură rugă
e ilogic să căutăm frumusețea. între noi cuvintele nasc frigul. războiul a pornit din mai multe nații. în casa domnului mâinile stau alături într-o singură rugă. suntem zidiți de
APAfrodita PopescuGrimasă de durere
Mă gândeam că mă suni Să-ți spun de durerea asta din piept. Am simțit-o prima dată când oamenii mi-au împlântat-o între oase M-au extras din gândul lor ca pe un număr oarecare dintr-un șir de
APAfrodita Popescu