țesătura de aba

o punguță destrămată la capete din care care singura mărgică s-a rostogolit în drum nu ți-a fost frică de întuneric pe când îi vorbeai se făcea din ce în ce mai mic se luminau pașii soarele ieșea din mare într-o vată de zahăr mâini de îngeri însăilau arpegii pe țesătura de aba drumul se îngusta până rămânea doar o potecuță se auzea bătând din nisipul scoicii perla umplea zi de zi punguța cu bijuterii