...îți scriu astăzi ție, femeie

În noaptea asta îți scriu ție, pentru prima oară. Mi-am adus o foaie de hârtie și un creion, n-am mai scris de multă vreme cu un creion. Mi-era dor. Am aprins becul slab de deasupra mesei și am dat la o parte frunzele de prun scuturate pe bancă. Înainte de asta, m-am îmbăiat și m-am îmbrăcat în haine curate. Așa mi s-a părut potrivit... S-ar zice că de multe ori ti-am scris, până acum. În compunerile cerute la școală, de pildă. Dar nu, atunci nu ție-ți scriam, nici măcar nu scriam despre tine. Vorbeam despre ceea ce, cu intuiția mea de copil, bănuiam că ar trebui să fii. Expresii frumoase. Substantiv, adjectiv, verb, adverb. Atenție la gramatică, atenție să nu îndoi colțul foii, și mătușă-mea, aruncându-mi o privire pe deasupra ochelarilor, întorcându-se apoi la cusătura ei „în cruce”. Frazele se înșirau ca niste mărgele ieftine de plastic, pagina se umplea cu ușurință. Cu ciudată ușurință, căci pe atunci nu simțeam nevoia de tine, lumea în care mă trezisem îmi era de-ajuns. Și îți mai trimiteam, de două ori pe an, un fel de rapoarte lapidare despre existența mea, în bună parte dictate de mătușă-mea. Unul în toamnă, să-ți amintesc de pensia alimentară. Al doilea, la începutul vacanței de vară, să-ți spun ce premiu luasem. Mi se păreau pe atunci bilete puse într-o sticlă și aruncate în largul mării. Nu așteptam niciodată să răspunzi, uneori o făceai, alteori nu. Corespondența asta era una din corvoadele care-mi scăpau înțelegerii. Rușinea care mă încerca privind tâmp foaia albă și negăsind vorbele potrivite, stiloul care tocmai atunci zgâria cu încăpățânare hârtia. Ce ți-aș fi putut povesti? Încheierea, mai ales, unde trebuia să scriu „cu dragoste, fiica ta”, ei bine, încheierea aceea mă urmărea zile întregi, ca o minciună urâtă. S-a lăsat răcoarea. E neașteptat de rece pentru o noapte de vară. Mi-ar prinde bine un ceai, dar ar însemna să umblu prin dulapurile astea străine și mi-e lehamite. Dulapuri străine, case străine. Ar fi trebuit să fiu obișnuită cu ele, ca orice om care și-a târâit o bună parte din viață între două drumuri. Îmi fac bagajele la fel de repede ca un soldat înainte de aplicații. Fără fasoane, hainele împăturite atent, doar ce trebuie, cărți, ustensile de gospodărie, acte . Nu am cărat niciodată după mine albume, flori presate, jurnale. Poate de aceea am învățat să arunc amintirile fără milă. Încurcă. Bagaj inutil, căruia cu greu îi găsești un rost și un loc în raft. Rafturi pe care niciodată nu sunt goale – noua gazdă nu are niciodată suficient spațiu. Te înghesuie printre caietele de școală ale băiatului, care acum tocmai a terminat facultatea și e inginer la mama dracului, dar ea nu se-ndură să le arunce, poate o să aibă și el copii, nu? printre două paltoane de astrahan – ale ei, care-i sunt mici și au mânecile roase, printre cămăși rămase de la bărbatul mort. Om bun, chiar dacă se mai iubea cu paharul. Șifoniere cu uși căzute, scârțâitoare, mirosind a istorii străine de tine. Nici în casa mătușii mele nu aveam un loc al meu, anume al meu. Aveam în schimb o pădure întreagă de colindat și-mi ajungea. Și o biblioteca la îndemână, întețită cu romanele lui Dumas tatăl și ale lui Balzac. Mereu certată când mă prindeau cu ele în mână – ai să ajungi ca maică-ta! Vorba asta devenise un fel de prolog al fiecărei cărți pe care o deschideam, o vedeam, parcă, tipărită cu roșu pe prima pagină. Ca maică-ta... De fapt, nu-mi băteam capul prea mult cu asta. Mi se vorbea însă despre tine, ciclic, cu mustrare, și o vreme m-am străduit să pricep care era vina mea în toată încrengătura aceea de evenimente care-mi precedaseră nașterea. Mai târziu, expresia „copil din flori” a început să capete alte conotații. Romanele înfulecate pe nerăsuflate, printre probleme de matematică din culegeri și exercițiile de franceză, dezlegaseră misterul. Iubire. Eram copilul unei iubiri, cu siguranță, și asta mă spăla de toate vorbele strânse de-a lungul anilor. La tine mă gândeam rar dar seara, înainte de culcare, țeseam diverse închipuiri cu tatăl meu. Inevitabil, în urma unor lungi căutări ( peste capitolul ăsta, al căutărilor, treceam repede de fiecare dată, amânând însăilarea detaliilor) îl găseam, el mai avea câțiva copii, toți băieti, trei sau patru, numărul oscila, toți mai mari decât mine, și toți mă primeau cu brațele deschise. Desigur, nicio altă mamă nu încurca ițele fericitului deznodământ. Abia în adolescență m-am rupt de fantasmele mele cu iz de film polițist, râzând de ceea ce începusem să numesc „copilării”. Coana Maria a venit să vadă de ce-i becul aprins. Măi fetico, pune ceva pe tine, abia te mai vezi dintre gâze. În jurul meu – zumzet. Insecte amețite de lumină mi se lovesc de umeri, de obraji, se așează pe hârtie. Masa din lemn negeluit, sufragerie ad-hoc pentru dornicii de plajă aciuați la coana Maria vreme de două-trei zile, îmi înțeapă mâinile. La colțul străzii un turist beat se chinuie să învețe înjurături românești, acompaniat de râsul isteric al unor fete. Nici terasele nu s-au închis, muzica de la Stuf se împletește haotic cu cea din barul lui Bibi. Și vântul ăsta – niciunde așa de tăios ca în Vamă. În noaptea trecută bătea la fel. Înghețasem acolo, pe malul mării, și-mi pătrunsese adânc în creier duhoarea plaselor pescăresti. Cel puțin, acolo era liniște. Cei din corturi dormeau, eu stăteam și număram valurile, prostește, îndobitocindu-mă pe măsură ce timpul trecea. Nu știu de ce crezusem că rămânând singură îmi va fi mai ușor. Mai ușor să te compun, să te încălzesc, să fac drumul până la tine, cea de la douăzeci de ani. În jurul meu vreo zece câini făcuseră cerc larg și mă vegheau, nechemați, neauziți. Când m-am ridicat, mult mai târziu, m-au urmat. M-am oprit și le-am mângâiat, pe rând, blănile aspre, simțind nisipul adunat în ele. Aș fi adormit în căldura lor, să le simt bătăile de inimi netrădătoare. În izul lor de trupuri mânate de instincte fără greș. Sub respirațiile lor iuți, ritmice, sub limbile lor trandafirii. Îmi aduceau aminte de câinele pe jumătate orb, cel care-mi simțea venirea de departe și mă întâmpina la jumătatea drumului, în serile de iarnă. L-am găsit mort când ne-am întors, în acel iunie prăfos...Otrăvit. Acel iunie prăfos. Da, de aici ar fi trebuit să încep ieri noapte. Dar poate întunericul a fost vinovat de neajungerea la el, poate marea, dunga albă a valurilor, singurul reper incert din universul acela ca un pântec de pește răpitor. Un iunie fetid-torid. Lumină – multă lumină, istovitoare, cleioasă. Se copseseră cireșele văratice, le văzusem de când am intrat în curte, atârnau din belșug peste gardul din scânduri rare. Tu erai acolo, măruntă, tăcută, frumoasă și înfiorător de străină. M-au împins în fața ta, m-au dus de umeri, ca pe o haină lipsită de trup, să-ți vorbesc. Să ne vorbim. Spatele îmi era zgâriat de ochi curioși, de liniștea care se lăsase, mai grea decât mirosul crinilor strânși lângă sicriu. M-am ascuns apoi în jumatatea de casă părăsită. Nu-mi placeau înmormântările - bocetele lungi, izbucnite dintr-o dată printre vorbele rostite cu jumătate de voce, nu-mi plăceau chipurile femeilor, pământii sub basmalele negre, nici ochii lor înroșiți, nici povestirile despre ce făcuse moarta înainte de...Și nu-mi plăcea să te știu acolo. O să ajungi ca maică-ta. Nu știam cum ajunseseși, simțeam doar că ești o realitate pentru care nu am loc. Dupa înmormântarea bătrânei am plecat spre gară, în căruțe. Mătușă-mea mi-a spus să merg cu tine – binefacere de soră mai mare sau poate un mărunt gând egoist strecurat în dedesubturile faptei ei. Uite-o, e mare, eu ți-am crescut-o. Uită-te bine la ea, va trebui să-mi multumești câte zile mai ai. Nu te-ai uitat la mine aproape deloc cât a ținut drumul acela pe ulițe prăfoase, fierbinți. Priveai în gol și vorbeai rar. Mai încet, Victore, mai încet – unchiul chiuia ascuțit, biciuind caii la urcuș. Vocea ta mă făcea să tresar de fiecare dată – grea, adâncă, singura răcoare în după-amiaza aceea care nu se mai sfârșea. Îți scoseseși baticul de doliu și părul umed ți se lipise de frunte, încrețit tinerește. Un praf alb se asternușe peste luciul lui. Praf e și aici. Vama Veche e regatul prafului fin. Îți intră în piele, dormi cu el, îl mănanci, te ștergi cu el. Îl găsești pe haine, pe lucruri, în plăcinta cu carne. Cascheta de grănicer a lui Andu era și ea prăfuită. Îl mai știi pe Andu, mamă? Băiatul cel mare al unchiului Victor. Poate că tu nu ți-l amintesti, noi două suntem dezrădăcinatele neamului. Te-am moștenit și aici, așa cum ți-am moștenit ochii, buzele, curbele trupului. Ciudat de izbitoare asemănarea noastră – de parcă n-ai fi vrut să ții înlăuntrul tău nimic din ce era al lui. Să nu-l duci nouă luni în tine. Andu, da, roșcovanul acela înalt, mare cât un urs. Singurul văr cu care mă mai întâlnesc, rareori. A venit ieri să mă vadă, dupa ce terminase de colindat fâșia de graniță. Ars de soare, cu părul spălăcit și țepos, cu zâmbetul lui stingher de țăran strămutat în depărtări. Hai să bem o cafea. Hai...Ce mai știi de pe-acasă? Ca întotdeauna, nu știam mai nimic. Dar spunem încă „acasă”, noi doi, deși de ani lungi al nostru acasă nu mai e în satul cu case scunde și bolți de vie întinse deasupra prispelor, în bătătura unde ne-au crescut bunicii pe amândoi, o vreme. Așa am început să vorbim, mamă, el mestecând alene în ceașca de cafea, eu întrebându-mă când o să ne revedem iarăși, peste câte luni, peste câți ani... Ne moleșise căldura și lâncezeam amândoi în umbra terasei. Mi-a povestit de băiatul lui, m-a întrebat de ceilalți copii ai tăi. De tine, pe urmă. Vă mai vedeți? Nu. Tac. Punți...punți multe am aruncat noi una spre cealaltă, mamă, în târziul regăsirii noastre, dar n-au fost malurile destul de pietroase să le țină. Și poate că tăcerea devenise prea lungă, poate căldura aceea lichefiată a fost de vină – până ieri, Andu nu mă întrebase nimic despre el. Tata... Tata? Îl priveam mirată, ce să știu, de unde să știu, doar ți-am povestit că n-am întrebat-o niciodată cine a... Dacă o fi știind și ea, zice el, scuturându-și cascheta de genunchi. Mi se face frig. Ar trebui să mă ridic și să plec. Rămân însă țintuită locului, cu sângele învârtoșat în tălpi, strângând paharul. Palmele-mi ard, sunt conștientă până și de zvâcnirile din capilare. Tata mi-a povestit că ar fi fost vorba de un viol, atunci..., zice Andu apoi, cu un glas lin, uscat. Amiaza se făcuse una cu cioburile paharului, mamă. Se prelingea, lipicioasă. Până spre dimineață am stat ieri gemuită în nisip, căutându-te. Nu pe tine, mamă, ci femeia din tine. Pe cea care a purtat în miezul ei, nouă luni, țipele unei alte nopti. Ghemuită, cum ți-am fost în pântecele care m-a urât mocnit, oră de oră, pe măsura creșterii mele otrăvitoare. Ca și acolo, întuneric și ape în jur. Un univers neconturat, abia călduț, generos, în care nimic nu-mi tăia răsucirile. Unde nimic nu mă putea auzi. Mă nășteam din cunoaștere, dispăream în fâșiile vântului, eu, cea veche, și mă înșurubam apoi, nouă, în înverșunarea ta cuprinzătoare, niciodată spusă, niciodată iertată. Eu, cea nouă, îți scriu astăzi ție, femeie. Ultimul bilet lăsat împărăției apelor? cu dragoste, o altă femeie