Adriana Imbrea

Și dacă mitomania e o formă de evadare? dintr-o realitate pe care nu o dorești simplele adevăruri pe care le ocolești fără cel mai mic semn de rușinare. Și miciunile gogonate dor, chiar dacă

slăbiciuni, micile defecte și excese mă caracterizează, dar nu văd nici o problemă, prea puțin mă deranjează, viața în propriul meu ritm sarcastic se creionează asta pentru că actualele mele

Trecem nepăsători prin viață, asistăm la cursa pe un fir de ață, de un extaz imens experimentăm indiferență demonstrăm zilnic doza noastră de potență File învechite, îngălbenite, de

Amuzant, mereu te refugiezi în altă persoană, Ipotetic mărturisești sentimente profunde Fără habar de slabele-i sau puternicele unde, Crezând că astfel o pui într-o perpetuă goană. Dependența de

Trecem prin viață unul de celălalt folosindu-ne, uitându-ne zâmbind unul celuilat, răzbunându-ne. De un extaz siropos unul de celălalt, plictisindu-ne Rămășițele de caramel le strangem împreună,

Da...au trecut luni, sentimentele voastre s-au risipit, nu se mai aude nici un ciripit v-ați despărțit... Amintirile din păcate o disprețuiesc, de tine mereu îi amintesc... Probabil o

Alcoolul te destabilizează, pledoria paranoicilor o pledează, homeostazia, hedonismul simulat avansează, filosofia vieții nu o degradează. Parkinsonul de a doua zi nu mai contează, când în jurul

Insistența prin care o privești, cu ardoare s-ar zice că o dorești Nu e mare filosofie, nesiguranța să o gonești du-te la ea, acum fără să clipești. Halal motivație, să nu mai punem problema

Zilele au trecut,azi e un nou început, Anul trecut viscolea Acum se așterne doar nea Răceala amorțește, fiecare viscer care năpârlește desigur, se întărește. Latența, nu reprezintă

Sarcastică, arogantă, fixistă și de această dată tristă, Teatrală, cu o tentă de femeie fatală... Dezechilibrată, cu o doză de fericire inhibată Independentă, răsărind cu excese de

Sunetele se joacă, de teamă se dezbracă. Cu scârbă de oameni se îmbracă, speranța pe zi ce trece e tot mai opacă Cu o sete profundă de noutate și o doză de naivitate mobilizează decadența să nu

De multa vreme ceaiul fierbe in singuratate Probabil n-a venit timpul pentru cantitate Se pierde printre grade pline de ospitalitate Si tigari care mai spalacite, mai speriate. Vremea gri se

Peticul acesta galben încălzește fiecare umbră care din trecuturi năpădește Soarele din raze-și risipește, nu se sfiește, Aruncă cu zâmbetul pe buze o conservă veche de pește. Energia prin vene

Frustrare? Nu, nu e frustrare, nici măcar atunci când sunetul dispare. Același vechi și trist ”Nu” intră într-un conflict de segregare Această iluzorie și haină perioadă nu mai moare. Lumina

Și-au mai fugit zile, țigări și halbe de bere Nimic nu mai pare la fel, fericirea nu se cere, poate uneori la colț de stradă, sau alteori dai peste ea, random, într-o cadă... cuvintele pe coli

Îmi aprind penultima țigară așteptarea din această gară fiecare firicel de speranță mi-l doboară mă închid între pereții gândurilor aprind lumina verde fumegândă te citesc printre rânduri jocul

zilele sunt numărate,zboară vântul rece pe rând le doboară, credințele merg pe o sfoară în ordine alfabetică într-o doară sunt luate în cioc de o cioară... nimic nu e mai complet, decât darul

o ceașcă plină cu mucuri de țigară, doar trei căni și o mulțime impară un teanc de cărți prăfuite și alături au mai rămas niște pastile rătăcite. gândurile se avântă, se rătăcesc în zare iar

mai mereu aceeași sfântă eroare... undeva, cândva, a intervenit o schimbare deși găsesc precoce această atașare rămășitele alunecoase din trecut sălăjuiesc într-un alt sens, un nou

azi vreau doar să rămân aici timpul să curgă iar tu din cer să pici mi-e dor să fiu ticăloasă de regrete nicioadată roasă... vii odată cu o simplă alergie în primăvara asta târzie ploaia macină

Două țigări și o brichetă, probabil și o simplă etichetă... țigara s-a încins Fumul, pe scara de incendiu s-a prelins Gânduri copilărești, leacuri băbești, Azi rămân doar simple povești. e

Micile doze de responsabilitate, sunt în stare de ebrietate. Pentru o clipă de echitate, soarele fiecare celulă străină străbate. Libertatea curge prin vene, dorința e ștearsă, amintirile rămân

liniștea nu-mi dă pace în mediocritate se complace și ravagii în viață face rămâi cât nu ești nevoit să stai ca pe ace. pasta pixului mânios întoarce viața pe dos uneori chiar fără nici un

E două ceasul iar fumul de țigară inundă întunericul gândurile-mi zboară departe, la ce-ar fi putut să fie, la dorințe înăbușite într-o oală cu agonie, în altă parte crește alt tubercul. Se