Adriana Imbrea

dependență și timorare, a venit timpul pentru o nouă întrebare: de ce atâta îngrijorare? atmosfera e atât de cicălitoare iar aspirațiile capătă proporții surprinzătoare prismele îmbracă costume

sticla nu se mai dezbracă paharele întâlnesc un alt parcă scaunul inhibat după gunoi e ahtiat iar vântul camuflat într-o târfă ieftină s-a refugiat ketchap-ul, azi consumul de pornoșag a

bucățică cu bucățică trunchiul se despică sacii de gunoi nu-i mai poartă pică nu mai cerșesc,s-au resemnat, o sticlă de vodcă la bord au luat prosopul umed încă suspină s-a îndrăgostit de o

Încă o zi în care simți că nimic nu mai contează, realitatea din ce în ce mai mult te eclipsează cel mai sigur tăcerea contracarează... încet, încet te intimidează, așa că nu mai încerca,

Și uite că primăvara a venit, firele de iarbă la viață s-au trezit, copacii sunt încă goi, zâmbesc, așteptând vremuri noi... Florile sunt amorțite, păsărelele se fac simțite strâns de Soare

de câteva luni se tot îmbracă o legătură cât se poate de abstractă... chicotele creionând simandicos, o legătura cu iz copilăros nisipul clepsidrei misterios se scurge iluzia idilei pe buze se

Pierdută printre razele izvorâte, din îmbrățișările imaginare aleator împărțite de zeii fericirii, de pământeni urâte... închid ochii și adorm pe tărâmuri adesea necunoscute, totul plutește cu

Nu încerca a zâmbi, cu siguranță te vei trezi... Pașii liniștii se-ndreaptă, Încă o dată spre aceeași poartă. Amintirile, sentința și-o așteaptă. Am pornit la drum cu o veche hartă. Respiră

soare, raze călduroase și nori stufoși, oameni pe străzi plimbându-se furioși căutând de cu zor, acel simplu fior. găsind imboldul necesar pentru a evada s-au culcat lângă cada cu vise sparte

iarna asta rece, nu vrea să plece... amintirile mocnesc în așteptare pășesc răbdare de ceva vreme cerșesc nu vreau în trecut să mă mai opresc aici și acum trăiesc ...nu vreau în trecut să

răceala e o perfuzie cu ea reușesc să creez doar confuzie intervine indiferența așa că încearcă să-ți păstrezi speranța. cu o păpușă dolentă și o replică impotentă... e imposibil să creezi

deseori deciziile luate nu lasă nici măcar locul unui poate... în astfel de situații eșecurile sunt sidefate expuse pe străzile asfaltate. praful ăsta pe care-l numesc cafea pe un perete se

și așa am ajuns să visez ... trezindu-mă că fredonez un cântec cu aer londonez. atât de complicat e să tratez a oamenilor răceală fără să comentez nu,nu aberez ci doar cred că mai bine

greșelile ne vânează în repetate rânduri, deciziile luate în pripă fac să curgă șiruri de întâmplări ciudate, presărate cu eșecuri altfel nu aș fi avut cum să învățat cum e să te bucuri de

fața îți este arsă iar în traistă porți o scoarță scrijelită de speranță care în realitate se revarsă în gânduri și afecte ce par a fi imperfecte printre miile de subiecte îmbrăcate în

hai puțin să ne prostim la ureche să ne șoptim că încet, încet ne îndrăgostim apoi sub linie să plutim... când dimineața se lasă detest să-ți spun că nu-mi pasă tot ce-mi doresc e să

soarele azi pe cer strălucește pământul de bucurie seducător clipește Virginel în al meu pat zambește. Cafeaua în cană se răcește un ceas nasul și-l scobește. tristețea centimetrul

un preș murdar inspirat de un baton cu rom pigmentat. spumoasa nuditate odată ajunsă la maturitate își ia hainele în brațe și pleacă se îmbracă după colț și se joacă. se încurcă cu primul

tastatură, tastatură azi ce vom mai scrie? eu cu tine într-o boxă cu decibeli sclipicioși ce se vaită ca niște mucoși auzim de zor ultimul fior al ceasului monosilabic ticăit sortită

azi: priza-i vinde cactusului fum, încărcatorul ar bea vin, boxele s-ar face scrum, mâinile s-ar înnopta, autobuzele s-ar droga. întrerupătorul e în criză. telefonul sună nu doar când e

nu fi zevzec încă o dată. mă amuză lipsa de tact, a copacului atrofiat de frunze mușcat... își joacă săracul ultimul act. e atât de naiv , zâmbește pervers și se crede parșiv cântându-și

Un ceas ticăia în doi Și-o perdea îndrăgostită de un brad altoit cu globuri... cerul senin se balansează între un tic și-un tac soarele-mi fredonează cu ai mei dinți înțelesul opac al

mi-e dor să mă trezesc mahmură să merg pe hol chioară de somn să fumez o țigară, să-mi beau cafeaua, să mă dezmeticesc soarele să răsară și eu să zâmbesc... mi-e dor la 3 să mă pun în pat să

au trecut anii, neică și bătrânețea încă îmi mănancă a mea tinerețe fără să îmi dea măcar o povață al naibii trai în astă viață... așa de sumbru ar suna al meu destin dacă păr roșcat nu aș