dependență și timorare,
a venit timpul pentru o nouă întrebare:
de ce atâta îngrijorare?
atmosfera e atât de cicălitoare
iar aspirațiile capătă proporții surprinzătoare
prismele îmbracă costume
sticla nu se mai dezbracă
paharele întâlnesc un alt parcă
scaunul inhibat
după gunoi e ahtiat
iar vântul camuflat
într-o târfă ieftină s-a refugiat
ketchap-ul, azi consumul de pornoșag a
bucățică cu bucățică trunchiul se despică
sacii de gunoi nu-i mai poartă pică
nu mai cerșesc,s-au resemnat,
o sticlă de vodcă la bord au luat
prosopul umed încă suspină
s-a îndrăgostit de o
Încă o zi în care simți că nimic nu mai contează,
realitatea din ce în ce mai mult te eclipsează
cel mai sigur tăcerea contracarează...
încet, încet te intimidează,
așa că nu mai încerca,
Și uite că primăvara a venit,
firele de iarbă la viață s-au trezit,
copacii sunt încă goi,
zâmbesc, așteptând vremuri noi...
Florile sunt amorțite,
păsărelele se fac simțite
strâns de Soare
de câteva luni se tot îmbracă
o legătură cât se poate de abstractă...
chicotele creionând simandicos,
o legătura cu iz copilăros
nisipul clepsidrei misterios se scurge
iluzia idilei pe buze se
Pierdută printre razele izvorâte,
din îmbrățișările imaginare aleator împărțite
de zeii fericirii, de pământeni urâte...
închid ochii și adorm pe tărâmuri adesea necunoscute,
totul plutește cu
Nu încerca a zâmbi,
cu siguranță te vei trezi...
Pașii liniștii se-ndreaptă,
Încă o dată spre aceeași poartă.
Amintirile, sentința și-o așteaptă.
Am pornit la drum cu o veche hartă.
Respiră
soare, raze călduroase și nori stufoși,
oameni pe străzi plimbându-se furioși
căutând de cu zor,
acel simplu fior.
găsind imboldul necesar pentru a evada
s-au culcat lângă cada
cu vise sparte
iarna asta rece,
nu vrea să plece...
amintirile mocnesc
în așteptare pășesc
răbdare de ceva vreme cerșesc
nu vreau în trecut să mă mai opresc
aici și acum trăiesc
...nu vreau în trecut să
răceala e o perfuzie
cu ea reușesc să creez doar confuzie
intervine indiferența
așa că încearcă să-ți păstrezi speranța.
cu o păpușă dolentă
și o replică impotentă...
e imposibil să creezi
deseori deciziile luate
nu lasă nici măcar locul unui poate...
în astfel de situații eșecurile sunt sidefate
expuse pe străzile asfaltate.
praful ăsta pe care-l numesc cafea
pe un perete se
și așa am ajuns să visez ...
trezindu-mă că fredonez
un cântec cu aer londonez.
atât de complicat e să tratez
a oamenilor răceală fără să comentez
nu,nu aberez
ci doar cred că mai bine
greșelile ne vânează în repetate rânduri,
deciziile luate în pripă fac să curgă șiruri
de întâmplări ciudate, presărate cu eșecuri
altfel nu aș fi avut cum să învățat cum e să te bucuri
de
fața îți este arsă
iar în traistă porți o scoarță
scrijelită de speranță
care în realitate se revarsă
în gânduri și afecte
ce par a fi imperfecte
printre miile de subiecte
îmbrăcate în
hai puțin să ne prostim
la ureche să ne șoptim
că încet, încet ne îndrăgostim
apoi sub linie să plutim...
când dimineața se lasă
detest să-ți spun că nu-mi pasă
tot ce-mi doresc e să
soarele azi pe cer strălucește
pământul de bucurie seducător clipește
Virginel în al meu pat zambește.
Cafeaua în cană se răcește
un ceas nasul și-l scobește.
tristețea centimetrul
un preș murdar inspirat
de un baton cu rom pigmentat.
spumoasa nuditate
odată ajunsă la maturitate
își ia hainele în brațe și pleacă
se îmbracă după colț și se joacă.
se încurcă cu primul
tastatură, tastatură azi ce vom mai scrie?
eu cu tine într-o boxă cu decibeli sclipicioși
ce se vaită ca niște mucoși
auzim de zor
ultimul fior
al ceasului monosilabic ticăit
sortită
azi:
priza-i vinde cactusului fum,
încărcatorul ar bea vin,
boxele s-ar face scrum,
mâinile s-ar înnopta,
autobuzele s-ar droga.
întrerupătorul e în criză.
telefonul sună
nu doar când e
nu fi zevzec încă o dată.
mă amuză lipsa de tact,
a copacului atrofiat
de frunze mușcat...
își joacă săracul ultimul act.
e atât de naiv ,
zâmbește pervers
și se crede parșiv
cântându-și
Un ceas ticăia în doi
Și-o perdea îndrăgostită
de un brad altoit cu globuri...
cerul senin se balansează
între un tic și-un tac
soarele-mi fredonează
cu ai mei dinți înțelesul opac
al
mi-e dor să mă trezesc mahmură
să merg pe hol chioară de somn să fumez o țigară,
să-mi beau cafeaua, să mă dezmeticesc
soarele să răsară și eu să zâmbesc...
mi-e dor la 3 să mă pun în pat
să
au trecut anii, neică
și bătrânețea încă îmi mănancă
a mea tinerețe fără să îmi dea măcar o povață
al naibii trai în astă viață...
așa de sumbru ar suna
al meu destin dacă păr roșcat nu aș