Scrisorile către prieteni

Scrisoarea I


De-a binelea cred că sînt ultimul din spiță și că
minunea înghesuită va pieri. Și trec cu focul și cu cenușa.
Vorbele mele nu miră pe nimeni.


Scrisoarea II

Nu știai tu, nu știai dar fructe ardeau și odaia
plină ochi era de amintirea merelor verzi. Un larg poem
între coji, bunica părtinitoare, învinsă de pămînt.
În rest, în adîncuri, liniște.


Scrisoarea III

Cred în nevinovăția ei și mă strecor, din cînd în cînd,
să-i vorbesc despre trecutul regal.
Urcăm și coborîm împreună din anotimpul de sticlă,
ea e femeia mea, eu vulturul ei, ne cheamă somnul.


Scrisoarea IV

Ah, un cer vast spre care urcam
ca două coloane îmbrăcate în sare! Ce-ascund
în aceste sărmane cuvinte? În trupul lor stau la pîndă
semne pentru care mi-aș da viața cum aș da iarbă
calului din vis.
Alături de șerpi cresc copiii șerpilor și ei învață
limbile șerpești. Despre limba mea,
în care tocmai scriu, ce-am să spun?


Scrisoarea V

Mă trezisem noaptea lîngă peretele înalt de beton,
cu ochii larg deschiși,
fără să-mi amintesc a-i fi deschis. Mi-era frig
și dorul de moarte sfărîma, în răstimpuri, ușa.
Trei ceasuri cu cuc, șapte cuie ruginite
și-un babilon de vorbe. Înăuntru sau altundeva.
Iubitele prietenilor mei iubindu-mă dar sa nu știe ei.
Fiecare. Orice.


Scrisoarea VI

Sînt orb, am rostit, și vedeam că sînt orb,
de dorul peștilor se dezbrăcau degetele mele;
Doamne al meu, stăteai drept ca pinul în munți
și balaurii trimiteau săgeți să te răpună.
Ca și cînd tu ai fi putut muri...
Și mare puterea ta dimineața cînd eram orb și
trudeam să desfac portocale cu unghia dezbrăcată de solz,
cu trupul de nemernicia nopții dezbrăcat,
cu tandră nevinovăție și cu măsură!



Scrisoarea VII

Dumnezeul bețivilor e artist. Desigur, desigur
și-un trup lung trage el printre mese și-un nor lung
trage el și-un cîiine lung care latră cu ciudă.
Cum să nu-l iubești, Doamnă?