Adrian Munteanu

Mihai - ar mai rămâne de făcut încă un pas, ca să o alungăm.
Monica - o întrebare gravă, pe care cei din jur și propriile-mi limite mă determină să mi-o pun din ce în ce mai des.
Ion - asta lipsea : privirea șăgalnică peste lume.
Radmila - Unii nu stau să se gândească la prostii din astea, existențiale, alții se amăgesc cu speranța că întreprind acte de eroism. Toți se înșeală.
Tuturor - Încerc să mă conformez regulii de a nu răspunde pentru fiecare în parte, deși tare aș mai sta de vorbă cu cei pe care îi prețuiesc. Vă mulțumesc pentru bunăvoința trecerilor voastre.

Cu respectul celui ce oferă, pentru cel ce știe să primească.

Am si eu furnicaturile mele pentru ocazia de a face bucurii, de cate ori pot.

Claudiu - la mine s-a produs un circuit invers. Și eu acum câțiva ani scriam( sau încercam să scriu) poezie cu rimă albă ( sau fără rimă sau cum să-i spun ? ). Încercând acum și altceva am ajuns la concluzia că fiecare trebuie să facă ceea ce se potrivește mai bine cu structura lui interioară. De încercările de acum câțiva ani acum mi-e rușine. Parcă acum mă simt mai bine și îmi păstrez pofta de lucru. În rest, discuția despre actual sau depășit, despre vechi și nou în privința formei și a ideaticii rămâne formală și neproductivă.
Îți mulțumesc că mai treci din când în când.
Mihaela - sacrificiu pe toată linia.
Mihai -ne tot zidim pe noi înșine.Să-mi trăiești !
Monica - prea frumoase vorbe, prea bun cititorul.
Mihaela - de două ori mulțumesc.
Ioana - altarul cel nou rămâne în primul rând de sacrificiu al creatorului. Aștept semnul mitului văzut de departe.
Adrian - șansa mi-o dai de fiecare dată când ne reântâlnim printre paginile site-ului.
Anda - știi că cei din urmă vor fi cei dintâi.

Azi învingem sigur. Soarele l-a întrevăzut Mihai.
Dacă nu, ne facem singuri timp frumos. Mâine vă aștept la un nou sonet de dragoste. De altfel, mi-am mai rânduit un canon. Acela de a scrie cel puțin un sonet de dragoste pe săptămână pe care să-l postez în fiecare zi de marți ( măcar atuci ).
Cu aceeași prietenie.

Am vrut inițial să nu intervin deloc, în numele decenței pe care o am față de acest jurnal și de respect față de memoria părintelui meu. Sper că veți înțelege această atitudine. Dacă voi nota totusi cateva lucruri, o fac nu pentru că vreau să dau cuiva replica. În ansamblu aceste dispute ideologice sunt necesare . Pe de o parte ele demonstrează că textul nu trece neobservat, iar disputa de idei este indispensabilă progresului și democrației.
Precizez doar, în urma celor citite, că jurnalul nu vorbește despre virtutea de a fi închis, ci despre realitatea de a fi fost închis într-un regim de opresiune, pentru unii chiar de exterminare. Dacă importanța acestui text poate fi măsurată, ea cred că stă tocmai în prezentarea faptelor exact așa cum au fost, fără ingerințe literaturizante. Dacă cuiva i se pare neavenită această revenire la o perioadă trecută, este libertatea lui de a trece peste acest punct inserat în prezent acestui site, este libertatea lui de a refuza orice întoarcere, orice asociere, orice formă de acceptare.
Referitor la ceea ce am citit, mai precizez că violența, întradevăr nu a fost numai apanajul comuniștilor, dar a fost și a lor. O veți recunoaște nu numai în ceea ce ați citit, ci și în ceea ce va urma, pentru ca imaginea să fie completă.
O singură părere îmi permit : oricât am vrea, nu avem cum să uităm, chiar fără să o comparăm cu altele, perioada începutului de comunism românesc. Face parte din noi, ne-a orientat devenirea într-un anume mod și orice lucru, dacă nu mai vrei să se întâmple, dacă vrei să-l alungi definitiv din memoria ta, dacă vrei să-l expulzezi din trupul tău, trebuie mai întâi să-l știi și să-l analizezi. Apoi poate veni și dizolvarea.
Oameni ca Maria, Nick și Virgil sunt oamenii de azi, ceei care vor să știe de unde vin și nu le poate fi indiferent trecutul. Nepăsarea și aerul vindicativ tip România Mare , nu mi se pare că ne caracterizează. Și e bine așa.
Vă mulțumesc că sunteți în preajma acestui jurnal și că vă expuneți ideile. E foarte imnportant.
PS. Virgil, dacă îmi mai spui domnul Munteanu, va trebui să-ți răspund și eu la fel.

În comentariile tale simt mereu emoția și sensibilitatea.
Dacă ai lua odată inițiativa de a le aduna într-un text de sine stătător, ar ieși tot poezie.
Pentru asta nu sunt trist.

O simplitate căutată. Tocmai de aceea ea se transformă în stare și în emoție.
Poemul dă o imagine întregitoare asupra talentului și sincerității.

Aceeași sinteză a efemerului cotidian, surprinsă cu alte nuanțe. Ca diferențele să fie pertinente, introduci, la început, o imagine a sublimului, ca să sfârșești cu orizontul \" din țarcul mic al gîndurilor \" unde ce ar putea să încolțească dacă nu \" un vis cît un grăunte \".
O altă pecete stilistică Liviu Nanu.

Nontrabanda este insula minune, existentă în străvechime, care se spune, asemeni Atlantidei, că la un moment dat a fost înghițită de valuri. În ea locuia o seminție evoluată, spiritual și moral. De aici și restul trimiterilor mele.
Mulțumesc pentru cuvintele frumoase. Eu scriu în continuare așa, poate tocmai ca un antidot la izbiturile contemporane de care nu am fost ocolit. Undeva, dacă mai faci un singur pas, s-ar putea să te trezești într-o lume în care tot ce te-a oripilat se vede în urma ta, undeva tare departe. Și acest pariu cu mine însumi, al sonetului scris în fiecare zi, face parte din același chin dulce al trecerii spre altă lume, al izolării de prezent. Multe alte sonete reproduc acest chin pe care foarte rar reușesc să-l depășesc, dar atunci este o victorie deplină.
Pe curând

Translare spre vis, în urma unei succesiuni de imagini acvatice. Este, mai dergrabă, o întoarcere la starea inițială, a viețuirii noastre în cercul lichid.
Păcat ( dar adevărat ): vârsta visului este ultima noastră zvâcnire. Târziu , dar sublim.
Versurile se dezvoltă cu o metrică inegală, dar poate așa ți-ai dorit.

\" suferință din suferință
inimă din inimă de iubire
rescriu sensul opus al țărânii retrase în țărână \"

O poezie, mai degrabă, a refuzului de a accepta clipa finală. Dacă întrevezi noi începuturi, tremurătoare și fragile, intuiesc că ești un om și un creator tonic, acela care uită clipa de azi și privește ziua de mâine.

Imagine expresivă a zilei, cu segmentele ei esențiale văzute ca tot atâtea întrupări specifice ale patimei care leagă totul și sublimează. Limbajul, mai ales în prima parte, este unul frust. Îi stă bine așa și individualizează poetul pe care, recunosc, îl citesc prima oară.
Nu va fi ultima.

Cu o notă de straniu, nu neapărat datorită veșmântului mortuar, ci alcătuirii unui dialog interior cu viața de dincolo, poemul are expresivitate și solicită participare printr-o apropiere de vorbirea directă. În linia aceleiași expresivități, cuvintele invită la tăcere.

Cam așa, dar care încă se mai zbate.

Avem fiecare răspunsurile noastre. Pe ale tale cred că le știu.

Dacă mă botezi astfel , prind și mai multe puteri.
Metrica nu e schimbată în liniile esențiale. Doar că, în primele două strofe, din 8 versuri 7 au accentul fixat pe prima silabă a primului cuvânt, din necesități de a atrage atenția asupra unor segmente pe care le-am crezut esențiale.

Semnele voastre, semnele prețuirii mele pentru voi.

Eram pe aproape.
Poem de acută expresivitate, al luptei cu timpul, cu patimile plasate între moarte și renaștere.
Iarăși ar trebui o steluță, dar n-o mai fac. S-o mai facă și alții. Și o vor face.

Un text căruia îi întrezăresc și ironia și bagatelizarea și speranța referitoare la subiect. Și îi stă bine.