În gulagul românesc ( 6 ), mărturiile tatălui meu

Toamna lui 1948 <div align=justify Scos la toaletă, la întoarcere găsesc un cetățean stând pe priciul meu. Ușa se închide și noul adus începe să îndruge o poveste cum și de ce a fost arestat. Tema părea neconcludentă și omul prea vorbăreț. Intuiesc că lucrul nu este curat și atunci îl asaltez cu întrebări, cerând amănunte, căci între altele dezvăluia unele date care mă interesau. Strâns într-o logică clară și bine condusă de mine, tovarășul se încurcă de tot și devine taciturn. Eram lămurit și tare l-aș fi luat la palme. Confirmarea se produce ceva mai târziu când respectivul bate în ușă și cere să fie dus la anchetator, de unde nu s-a mai întors. Ticălosul ! Asemenea oameni erau folosiți pentru a descoase pe cei în suferință și a “ turna “ cum spuneam noi. Ei făceau mult rău alăturându-se călăilor. Crimă și degradare ! În toate închisorile se găseau nemernici care trăgeau de limbă și raportau. În acest mod îți pierdeai încrederea chiar și în cel mai bun prieten, de multe ori greșind, dar exagerarea se dovedea măsură de prudență ce ocolea multe greutăți. Anchetatorii de altfel urmăreau pe lângă obținerea informațiilor și presărarea neâncrederii care slăbea tăria celor anchetați. Ne obișnuisem cu astfel de stârpituri și ne luam măsuri de precauție. În multe cazuri plăteau greu. Cei mai mulți dintre acești “ prieteni “ ajungeau în situații nenorocite, căci Dumnezeu dă fiecăruia după faptele sale. Astăzi, cei care mai sunt în viață, nu pot privi în ochii oamenilor și vai de conștiința lor, dacă o mai au. </div align=justify Mihail Munteanu Va urma