Adrian Munteanu

aici o cruce dincolo o cruce un fiu un naș un frate sau o mamă și-au prelungit în socluri de aramă destinul lor vecia s-o apuce de sub țărână glasul aspru cheamă calea prin miriști către noi

Îmi regăsesc puterea mea stângace În scormoniri de întrebări gentile, Într-un căuș de mângâieri abile Și cred că pot zvâcniri să mă dezbrace. Dar ce sunt eu, cel cu stârniri debile, Ce-ar

<div align=justify Vara anului 1949 În duba-tren spre Aiud. Un compartiment comun și câteva cușete, toate pline . Eu nimeresc chiar in cabina WC, înghesuiți șapte inși. Nu știam

experiment pangramatic, litera h Hălăduind, haină-i hemiptera Halindu-și hribul harnic hărăzit. Haotic ham, huind hodorogit, Hurducă hruba, hăituind himera. Haide,

în loc să fiu la crâșmă zac în boale ce trist e frate plânsul mă îneacă stau la fereastră și aștept să treacă mașini și oameni în firești ocoale în camera cea ancestral săracă cu pat de fier și

A fost odată un micuț băiat. La joacă îi e gândul, în neștire. Cum a căzut zăpada, a plecat Cu sania în zbor, fără oprire. A tot trecut prin țări, spre Răsărit. Drumul părea o pulbere de

Sfioasei păcătoase, prea smerită, Maria Magdalena i se spune Sau Salambo chemată să-mpreune Aceeași jeluire nesfârșită. Mai e numită Matra când apune Lumina de sub crucea

<div align=justify Septembrie 1948, Brașov Se deschide ușa celulei și mi se cere să mă dezbrac. Scot haina și o întind, dar porunca este să dau și pantalonii și rufele. Gândesc că vor să facă o

nu sunt acum în mine ci-n afară iar frica hâdă bântuie în lege o strâng de gât voind să îmi dezlege plecările spre neștiută gară și-o țintuiesc de zid ca să se-nchege în umbră rece strâmtă sau

Tăcuți și triști cei veseli sunt din fire, Ca-n cimitirul ce din râs apare. Curg lacrimi mare într-un coșciug de sare Călăuzind mirarea spre orbire. Nu te-am știut cu

Mereu, mereu un trup și-un gând revine Și ce-i mai bun în noi se-ntoarce iară, Ca să urcăm un drum incert, de seară, Ce într-un

Cu zid înalt îmi ocrotesc ținutul, Să nu pătrundă șoimul la-ntâmplare, Þinând în plisc nevolnice odoare Din lumi scrutând adânc necunoscutul. În cuibul meu, cel ocrotit, răsare Tulpina

Spune-mi, iubito, unde-ți e popasul? Spune-mi, iubito, unde-ti e popasul? În cuib zănatec, în amurg de ceară? Unde-ți așezi piciorul să nu piară Urma fierbinte ce-mi ucide ceasul? Cum ai învins

Copilul râvnitor se mută-n mine, Copilul taciturn se răzvrătește ; Copilul vrednic ziua prinde-n clește, Iar cel gingaș se caută pe sine. Copilul înțelept un drum găsește, Copilul indolent