În gulagul românesc ( 10 ), mărturiile tatălui meu

<div align=justify Vara anului 1949 În duba-tren spre Aiud. Un compartiment comun și câteva cușete, toate pline . Eu nimeresc chiar in cabina WC, înghesuiți șapte inși. Nu știam încotro mergem. Geamurile erau cu gratii și negre, așa că nu puteai vedea nimic în afară. Prin stații strigam către cei de jos, le spuneam cine suntem, dădeam și numele, rugându-i a ne anunța familiile. Vară, căldură mare și lipsă completă de aer. Eram uzi de transpirația care devenise sărată. Cei suferinzi cu inima se așezau pe dușumea. Un avocat vestit, înaintat în vârstă, fost primar și prefect la Iași, proprietar al podgoriilor Cotnari, om deosebit de cultivat, de mare noblețe, amabilitate și bunătate, fiind cardiac în grad avansat, nu mai putea să respire. Am bătut în ușă, milițianul a deschis și deși omul arăta disperat, cu ochii ieșiți din orbite, a tras o înjurătură și a plecat. În continuare bietul avocat stătea în genunchi, cu capul plecat în gaura wc-ului, pentru a putea sorbi puțin aer dinspre șinele ce fugeau sub roțile trenului. A leșinat și nu aveam nici un pic de apă pentru a-l stropi. Am bătut iarăși în ușă, dar nu s-a mai deschis. La Aiud a trebuit să-l așeze pe o targă, căci nu mai mișca. Nu a murit, dar nu cred că a mai trăit mult timp. La sosirea trenului în stația Aiud am coborât, fiind încadrați de un pluton de milițieni și ostași cu arme și câini, ca niște răufăcători periculoși. Prezentam întradevăr un mare pericol pentru dictatura ce căzuse pacoste peste neamul românesc. Mihail Munteanu Va urma </div align=justify