Adrian Firica

ei bine, o să facem și o editură: Editura Rahova.
o să publici acolo, presupun!
...

\"atât de puține lucruri despre care să spun – da\" e o concluzie obsedantă.
subscriu!
nu de alta, dar Aristotel îi făcea nevestei sale cadouri neașteptate, bizare.

Probabil că Poetica lui, ce-i încă în curs de \"recondiționare\", e un astfel de cadou.

dar, oare, Claudia, autoarea reface doar un surprinzător silogism, aruncându-ne în numele zile-i și-n noapte dinți-i de lapte?

Citez: “(Cunoaștem, de altfel, la modul general, că principiul poetic al empatiei funcționează contrar oricărei forme de adaptaționism naturalist. În acest alt context se afirmă practic acordul exteriorului cu interiorul și nu adaptarea forțată – prin legile necesității – a interiorului la ce e dat ca exterior.)”.
Și nu-i un citat gratuit preluat, de mine, din textul autorului “prezentării”, ci spunând, la rândul meu, că “Vineri” (cartea!) confirmă o așteptare.
...

Sper să devină o “bacterie” poematică.

oricum o-ntorc
nu prea pricep
ce-i între Boc
și peri... scop

da na!
ba nu!

aaa, păi dacă-i vorba p-așa, am să port o bandană pe care scrie: ce, ai Cântecul samovarelor?

...
îmi place scrisul când stă cu mine de mână.
vă lămuriți după ce citiți cartea cu mai multe fețe.
să nu vă fie frică.

a, nu, Călin:
alienii au intervenit mai demult asupra noastră, și anume în structura ADN-ului nostru.

rezumativ: o echipă mixtă de cercetători britanici (unii de prin lumea cercetării adeneurilor, alții de prin lumea cercetării contorsiunilor universului) a decis, nu cu titlu ipotetic, așa cum șade bine atunci când avansezi ceva în lumea studiilor științifice, ci cu titlul de certitudine științifică cum că ADN-ul uman a suferit niște modificări, adică a fost ”alienat”, categoric, printr-o intervenție extraterestră.

personal, am rămas ”gură cască”, fiind familiarizat cu două ipoteze de lucru: lumea a fost făcută de Creator; lumea e un univers aflat de capul lui.
ambele ipoteze îmi permit să accept că pot exista intervenții, presupun că benefice (depinde de interpretare!) în ceea ce privește evoluția umană...
asta chiar dacă se va alege praful de umanitate, cine știe când și de ce.

Anni,
tot când se băgau cartofii în Irlanda și porumbul la noi, în Japonia erau inventate gheishele (adică ”purtătoarele culturii”, chiar dacă ulterior sensul vocabulei a fost deteriorat groaznic, de-a ajuns să indice azi, exact persoanele ce ne prezintă știrile teveluristice).

cu tot respectul, Shei Shonogon a fost un soi de Orfeu, ori o Hesioadă...

uite:

și când mă gândesc la tine și la faptul că se poate să fii plină de mii și de mii de nutrienți vitali
ca să-i punem cuvinte trecem și prin blue café unde timpul stă pe scaun privindu-ne princiar
câteodată prin oglindă nu îndrăznim m-am trezit că visam pâlpâiala deși noi eram deja
și-n basm Frank țipa și i se răspundea în slow motion n e v e d e m m a i î n c o l o
nu mai știu cum trăiesc povestea cu zâne mirosind a cretă făcându-mi păr blond
ce rost mai are rimelul îmi spun fiindcă-i o repetiție proastă precum lumina
și-i precum pereții ce se îndoiesc sub converși plecați în... spațiul virtual
unde nu există trandafiri și-alte aiureli unde-ți mai poți uita un picior
tăiam “aierul” cu vorbele de ne spăriam amândoi de armageddon
ș\' d-atâte alte aberații eram palidă – c\' admiram dunga cămășii
văd în fiecare an cam cum îmi cresc dorințele fără să știe
un shotgun sigur că-n soare-i ieșea c-ar fi făt-frumos
Frank spunea-n glume-i cam proaste să și râdem
credeam că ajunseserăm și la următorul nivel –
visând că plutiserăm mult și numai atâta
cât am recunoscut scrisul cu umărul
pe când ea-și mai trecea deodată
ce prin oglindă nu-ndrăzneam
numa-n blue café ce se stă
de pe scaune se privesc
de-i și de-a ar mai fi
chiar să le spunem:
numai cuvintele
chiar și visele
cele din vii
iar fiecare
oricare
oare
or
fi
or
oare
oricare
iar fiecare
cele din vii
de-i și de-a ar mai fi
ce prin oglindă nu-ndrăzneam
visând că plutiserăm mult și numai atâta
credeam că ajunseserăm și la următorul nivel –
unde nu există trandafiri și-alte aiureli unde-ți mai poți uita un picior
nu mai știu cum trăiesc povestea cu zâne mirosind a cretă făcându-mi păr blond
numai când mă gândesc la tine faptul spune că ești plină de mii și mii de nutrienți naturali

poemul e un artefact... compus din varii poeme ale altora ce scriu pe site-ul ăsta.

dacă-l scoți pe o pagină separată, ai să vezi că arată ca un sân de femeie.

da, și eu am un copil, un băiat. Matei; a trecut puțin peste 18 ani, așa că-mi face capul... mare!

mi se pare justă alternativa!

ptiu!
fă-l un exorcism:
”aici
e o casă
prea puțin timp
cu mărunțiș n-am cum plăti datoriile
către secundele ce mi-au rămas rămășag rămâne poate sângele meu
poate vreo literă va pulsa
liberă în cartea deschisă”

ș.a.m.d.

...
”câtă?
țărână a rămas
câtă țărână nimeni n-a prevăzut

azi!

.

oameni buni, mi s-a părut anapoda să folosesc termenul ăla din Ubu Rege, al lui Alfred Jarry: DESCREIERISEALÃ!

oricum, știu că Arcibald nu mă lasă baltă. mă invită el să stăm la palavre de teama - nu pe tema! - acestor vorbe:
„Uite mașina, vezi cum omoară,
Creierii vezi, uite-i cum zboară,
Vezi rentierii cum se-nfioară!”

e bună și ”egotistica” la ceva: te face să mixezi epicul cu aporistica.

epicul e străveziu (dar cam tras de păr și ușor infectat cu vorbe și expresii ”neprotocolare”; motiv pentru care autorul face de mai multe ori trimiteri către ”întreținerea” igienei bucale...), dar colecția de aporii (plantate pe la sfârșitul strofelor), face toți banii. citez numai una: ”și am văzut că sînt bune și ne-a durut în cur...”.

...
compoziția, aparent dezolant/derutantă, tranșează lucrurile corporal și mental. sinergetic!
concluzia e conținută-n text: ”să-i scrie pe monumentul funerar, sub nume, poet!”.

o, Șerbane, eram sigur că ți-e familiară diferența dintre probabil și posibil.
nu sunt în stare, însă, să mă pronunț asupra coeficientului de incertitudine.

...
discutabil!

Vai de capul tău, amice,
Și coroana stă să-ți pice.
Numai babele te-or scoate,
Dacă stai și vă dați coate.

”la mi... (sau cum se spune!?) norul” ăsta era un fel de mort în țarc?, că nu prea pricep, așa că ”stau” în dubii, sau, cum se spune: dubito ergo și iar nu mai știu urmarea, așa că m-apuc să-mi mușc și mustrările de conștiință, contrar tuturor evenimentelor procesuale

scuze:
pasarea pasărilor

jocuri de și cu cuvinte, ori cu(cu!) cuvinte (!?), admirabile pentru cineva ce se ”consumă” numai în nemțească.
să dăm niște exemple:
gura/gurile;
lumina/luminile;
ori chestiunea asta 3D ”golul gol goluț”;
ori ambientalul ”cu/cu/cu/cu/cu...”

am sentimentul că autoarea stă vrăjită (adică nu vrea să ne vrăjească, ea, pe noi!) în propria sa eroare: scena!

ok, scena este alcovul repetitivității.
care-i problema?
sau, unde-i aceasta?

autoarea evită teatralitatea elisabetană.
exemplific.
putea să scrie: ”scena scenelor, singurătatea singurătăților?”; ori ”a, pasărea pasărilor”.

halal copertă!
...
ăștia de vârsta mea mai nimeresc și orbește Club A.
prin anii 70 credeam că suntem în Chicago, zău așa!

vin cu o sticlă de Scotch Whisky băgată pe mânecă, dat fiind că nu cunosc conținutul volumului...

sar... pe naiba.
nu citește nimeni, însă toți invocă tot soiul de mirosuri.

Decide-te: ori Randy McAllister cu Blame Yourself; ori Kellie Rucker cu You’re Leavin’Me; că de D’ale Led-Zepp-ilor (vorba aia), suntem plini prin Bring it On Home.

Arcibald m-a amenințat, chiar, că pot fi cercetat „pe nal” nu mai eu, dacă nu-mi țin gura, atunci când, el, are debitul maxim.

Mă voi conforma. Cu alte cuvinte, voi respecta prevederea: prevederea e mama înțelepciunii.

Oricum, fiecare zi e zi, tot așa cum legea se legiferează.

niciodată nu mi-a trecut prin cap să fac bășcălie.
cu riscuri minime spun că poemul îmi amintește de retorica unei stampe: parabola/alegoria orbilor.
nu-i veche poanta, fiind valabilă, încă.

poemul nu-i original, dar te trimite... la origini.
iar, iar, iar...
nu mă mai satur, așa că: fluturez!