Adrian Erbiceanu

Cine m-a pus să mă aburc pe munte, În noaptea asta rece și bizară, Cu zeci de ochi codoși ce dau să-nfrunte Pe cel ce-n van se zbate, fără țară ?... Exfoliată, prinsă-n conjuctură, Gândirea

Intrăm în spațiul care se dilată, pe un culoar profund, învârtejit pe-o scară printre vise spiralată, pe care ne-nvârtim la nesfârșit, ne confesăm -umilă jucărie- ca martori ai supremului

Rătăcitor prin ținuturi dacice, de la Sibiu la Mediaș, de la Mediaș la Brașov și de acolo la București, fără pretenții de explorator, dar și fără nevoia de a rătăcii în necunoscut, grație unor

Pe ei, dă, Doamne, o Mineriadă! Că din nimica mi-au făcut probleme, Stârnind furtuni ce-n mine dau să cadă Și nu găsesc scăpare. Și nici vreme Să-ncerc a repara ce se mai poate, Pe vârful

Din adâncimi - pe ape dispersate Ce-și cată vad să-ncalce alt hotar - Călăuzit de-un simțământ primar, Sui treptele-ntrebării ferecate. La poarta înserării gândul bate. Incertitudini

În calea ta apare o lumină. Și te aprinzi de strălucirea ei. Pe care drum aștepți, dacă-o să vină? Și cât de mult, cu inima, o vrei ? Îți arde carnea, ca-ntr-o sfântă joacă. Nu simți nimic din

Timidă, inocența mă privește... Brumate voci stârnesc, din hău, tumult, Anticipând, din ce în ce mai mult, Adâncul toamnei ce m-ademenește. Cuprins de gândul, devenit adult, Ce-nvălurit, cu

Pe-același drum, pe care merg pierdut, Treceai mai ieri și tu... și am știut! Învăluită-n boare de pustiu, Alunecai - o umbră spre târziu - O despărțire de ce-a fost a fi Înveșmântarea nopții

Se scurge apa chioară din ciubere... De unde vin și încotro mă duc, De nu găsesc Cuvântul să-l traduc Și-apoi să-l scot luminii la vedere? Închis în mine, strâns de-un dor năuc, - Ce-și

Nu-i piatră să nu fie răsturnată, Nu-i val nedestrămat de câte-un mal! Scăpată din palatu-i de cristal, Urgia nu se lasă-nzăbălată. Lihnite umbre bat în piedestal De zdruncină, bucată cu

\"Sunt umbra ta... și te urmez de când Lumina te-a scăldat întâia oară Cu-aceeași certitudine precară De salt Între \"acum\" și...\"pe curând\". Sunt umbra ta și te urmez spre seară Dar

Moto: "... Şi fug din mine iar… Ce-ţi pasă ţie? Cămaşa morţii o voi rupe-n două!" Theodor Răpan -"Octava nestatorniciei" Își scutură veșmintele furtuna; Se năruie copacul, tinda, podul,

Încins de gânduri mă retrag spre seară Pe drumuri slugărite de demult. Eliberat - ca dintr-un vis ocult - Vântoasele mă prind în horă iară. De-o aripă mă saltă. E prea mult! Urcând,

Ca lacătul ce nu se mai descuie când ai nevoie și-l înfrunți febril, în brațe te strângeam ca pe-o statuie încorporată-n simțul meu tactil. Atâtea ți-aș fi spus, dar ce cuvinte puteam găsi,

Nu m-am mai urcat pe munte demult și totuși visez; Sunt tot mai adânc, tot mai adânc, pe o alee ce duce cât mai departe de sat, și umblu, nu știu de ce, îmbrăcat, cămașa de noapte am

Își scutură veșmintele furtuna, Cad stropii grei ca dintr-un gând retras Pe streașina uitărilor – popas Pentru acum și pentru totdeauna. Din cele câte-au fost, ce-a mai rămas? Când vede cât de

Vestitul “Mag”, isteț și papagal, Sărit din matca clară a măsurii, Urla grotesc, în dezacord total, Băgând fiori în Fauna Pădurii. S-a strâns atunci de peste tot “poporul” Și s-a ținut pe loc

Claustrofobiozați de judecăți Ireversibil instilate-n minte, Pe-același drum, parcurs și alte dăți, Ne arde îndoiala din cuvinte. Eram făcuți să fim obedienți ; Þineam în brațe blidul de

Neliniștit, mă-nvălui în tăcere, (Aripa-i frântă, gându-i auster!) Să prind eternul – veșnic efemer, În lumea străjuită de mistere. Jertfite, dorm pe scut de templier, Atâtea vremi scăldate în