Adrian Andrei

mi-e teamă de ieri căci iată, s-a scurs fară să lase niciun răspuns. mi-e teamă de mâine căci iată, cum vine cu-același sarcasm, cu-aceeași cruzime. mi-e teamă de voi căci iată, mai sunt, vă

ce rost mai au aceste brațe, decât să zacă, în pământ? ce scop mai au aceste buze când suflă, fără de cuvânt? ce rost mai au toții zeii sacri, a mai tuna, ce glas, mai pot, când iată, se

înfășurat în cercuri, timpul, închipuirea aripii de zbor, își cântă valsul plutirilor spre cer și al căderilor în gol. creion cu mină neagră, valuri, dungi încrețite pe hârtie, împletesc

Râuri de corbi, mări de verdeață, un soare de gheață și norii cei orbi. Venind dinspre zare odată cu vântul, lovind pământul cu bulgări de sare, uscând tot in cale, umbrind parcă

ce tainic gând ascunde oare vântul, care, domol suspină sub aripa de flutur, în taina serii, plouândă de petale, suflând fragil sub trupul mic și moale? ce vis ascuns a plămădit din

În miez de noapte Un clopot se zbate. La porțile raiului, căutând intrare, E însuși satanul cerându-și iertare. - Iartă-mă sfinte, Ce-mi ești părinte! Mi-am lepădat harul și buna

Placid, singur și tăcut, răstignit pe-un vârf de stânca, simt cum timpul îmi trece prin păr în rafale de vânt, iar înserarea mă îmbrățișează cu fiori de frig. L-am privit căzând

Încerc să mă înumăr: Am un job, O casă, Un pat, O mână, Un sân pe care să dorm. Încă sunt zero! Mai scormon în buzunar: Un ban, Un ceas, O frunză uscată, Un ambalaj, O firimitura să

Nespusele cuvinte îmi zbiară în minte blamând neânfăptuitele fapte. Ce teatru fals m-a prins a-i fi actor de primă clasă, și în ce jalnic rol am nimerit protagonist. Privirile voastre mă

Se naște lună dintr-un mănunchi de vise uitate în colturi de fereastră. Păienjeniș de gânduri și de dor împânzește fasciculul care se vrea lumină. Întâietate au doar vorbele ce intră, iar cele

Cu-atâta ură am să smulg stânca ce mi-a răsărit în piept și am s-azvârl cu ea spre cer. Piei, piatră fără formă, colțurile tale înțeapă orice simțământ și muchia ta îmi zgârie gândirea. Simt

un vierme se zbate în sufletul meu. se zbate mișelul să iasă afară, să curgă pe mâini, aripi de cioară, din palme să iasă, gheare de zmeu. se tot frământă, se zbate în cap. ochii mă dor,

vor veni plutind pe o corabie de foc, în calea lor stelele se vor preface-n super-nove. se vor prelinge pe pământ în mii și mii de raze. pământul va seca timp de patruzeci de zile. ridurile

Am obosit, ca eu pe mine sa m-ascult. De atat zarva si scandal urechile ma dor. M-ai bine-ar fi sa raman mut, Sau sa le urlu tuturor. Sa intru-adanc in mintea lor Spargand timpane si

noaptea nu îi dă răgaz și timpul nu îi dă tăcere. se scurg impresii pe obraz, dând glas durerilor de fiere. sorbind, cu ochii, din cafea își cerne mintea de soluții. în frunte poart-un semn

Sunt flori, nu mor, dar tot sunt flori, Nu-s garofițe și totuși sunt nemuritoare. Cresc pe pământ și stau sub soare Și se-ntristează de cerul se umple de nori. Zâmbesc și pline-s de

nu am să plâng, nu am să râd, să-mi sfarme soarele privirea și timpul să îmi taie fața, când voi cunoaște fericirea. nu am să plâng, nu am să râd, să-mi zboare vântul cugetarea și vremea să

Fiare antagonice îmi sfâșie gândirea... Inima îmi este ruptă de mii de pești piranha ce se luptă pentru a apuca o bucată; Timpul m-a spart in celule Și sfarmă câte una la fiecare secundă Spre

Pășind ca o spaimă În haine de aur, Iar eu, un balaur, S-o sfarm între dinți. Să-i râd cu putere Cu glasul grotesc. Să-i spun c-o iubesc, Iubitei ce moare. Grozav să mă strâmb De gustul

vibrația eternă, ce în ureche joacă, care-a născut lumina și lumile și stele și încă dănțuiește în prag apoteotic, din minți neosândite, în gânduri paralele. pe cerul nopții rece, o pânză

un pas mă vâră îndărăt, un pas mă-ndeamnă să pășesc, deși aș vrea să mă întorc, nu pot acum să mă opresc. alt pas mă-ndeamnă să-ndrăznesc, deși vântu-mi spintecă chipul. mai am un pas să

eu sunt cuvântul! coaja ce o port mă apără de gândurile voastre. eu sunt cuvântul! straiul ce mă-mbracă n-are noimă, e doar coperta ce nu mă lasă să mă vărs, mi-e adăpost cât să nu fiu spulberat