Adrian A. Agheorghesei

Pentru cele mai sus spusem plus curajul textului
steluţa.

Leo, ne ştim de mult. Deci, aş fi spus, acum 2-3 ani:

"scrii mult şi lung, omule! Te repeţi, uneoori. Pui prea multe ouă de paşte în acelaşi coş. Se anulează unele pe altele. Păcat! Prea mult suflet, amintiri, experienţe pui în acelaşi coş. Mai concentrează-le, fă-le ceva, dă-le dreacu'! Ai forţă metaforică rară, dar rămâi fără suflu discursiv, iar asta se vede fără să fii cunoscătort liric." - aşa mi-a venit să-ţi scriu de muuuuulte ori, dar m-am înfrânat.

Uite că de data asta, ca în ultimele luni, ai închegat totul. Lingvistic şi conceptual. Celor care n-au înţeles textul, le-aş reda:

"primul meu preot, în care m-am spovedit
a fost lipsa de aer
și nu mi-au încăput cuvintele acolo" - nu vreau să explic mai mult.

E un text foarte bun! Felicitări!

Este un text frumos. Este fain. Şi e fain pentru că trebuie să ştii! să-l scrii aşa. Şi nu oricine poate. Cu excepţia criticilor. Ei pot! Criticii pot. În nepot, compot cu tot cu netot.
Poezia nu e neapărat despre băutură. Daca asta se vrea a crede, asta e şi “ura şi la gară”. Ne vedem data viitoare!
Chiar dacă, la români (şi nu numai), băutul e cel mai ieftin viciu, poezia ludică (care nu e tocmai jucăuşă) e mai mult despre ce era înainte de băut, şi despre ce va fi după băut.
“Băutul” poate fi înlocuit cu “fumat/ drog/ sex/ pariat/ iubit”. Textul este despre viciu. Un viciu viciat de arta conştientă. Repet: conştientă. Dar arta ulterioară. În sensul în care chiar e artă. Hai, dă-mă dracu’, ce bine am spus-o! Şi nici măcar nu am citit/ citat.
Dar ca să înţelegi asta, tu neghiobule de pe altă artă, trebuie să ai vână poetică, ci nu vânat profetic.
Cu alte cuvinte, trebuie să fi chiar citit, şi să fi chiar scris. Aici e magia! Mai ales în trăit - când primeşti oameni care se simt bine, fumează, beau, compun poezii şi adorm fiecare unde vor. Unde vor, când vor.
În rest, sunt sătul de critici care se hrănesc cu ce se lasă prin vechiul sistem de operare ms-dos.
Poezia asta este despre echilibrul pe care credem/ credeam că există înainte şi dupâ ce ne credem/ credeam artişti. Este textul pe care-l scrie gazda, după ce auditoriul a căzut la somn pe damigiană. Şi a căzut pe damigiană pentru că fix aşa a vrut oaspetele să cadă. Pe damigiană. Că aşa a vrut el, oaspetele. După ce a băut ce a băut, în ordinea pe care a vrut-o, a adormit în odinea lucrurilor sale. Iar poetul a scris aşa cum a vrut, pentru că e stăpân pe arta sa. Iar “soarele rotund” e “rotund” ca un contrapunct clişeic - când toţi spun că văd soarele “cumva”, Nanu îl vede cum este, adică “rotund”. Ăsta, ce a făcut Nanu, se numeşte “declişeizare” (nu căutăm în “dex” - nu există - tre’ să citim şi să scriem ca să ajugem la acest nivel lexical pe care tocmai l-am propus cu nasul meu ascuţit de critic. Că-s bun, citit, şi erudit. Ciudă vouă!)
E un text simplu, jucăuş, vesel şi trist, e despre unii/ toţi poeţii. Nu ştiu de ce ne luăm aşa în serios toţi. Mă rog, unii. Serios! Zic unii, că n-am putea adormi toţi pe damigiană... Ori pe nu ştiu câte stele “cu” ori “de”. Mai contează? Când distrugi un text ca o maşină de tocat, iar apoi spui că textul ar putea fi o bijuterie, dacă s-ar schimba 2-3 lucruri, atunci eşti critic.
În concluzie, e un text classic greu de scris, deşi pare uşor. Eu am scris jumătate de viaţă în stil classic, ştiu ce spun.
Stelută pentru text. Strict pentru text.

...

Cristina, mulţumesc pentru opinie şi semn! Într-adevăr - miza corecturii constă în păstrarea emoţiei iniţiale.
Te rog să-mi ierţi răspunsul târziu.

Mi se pare un text reuşit (în primul rând) prin ceea ce eu numesc "idee pământeană". Eterna "cufundare-n stele, nori şi ceruri nalte" îmi repugnă uneori. Nu mai pomenesc că o idee de tipul celei de mai sus vine mai greu decât o posibilă revelaţie închipuită. Şi e şi mai greu de scris. Pentru că tipul acesta de idee necesită limbajul aparent frust şi riguros, iar culoarea expresivă trebuie să fie anostă, dacă nu chiar să lipsească. Toate acestea rămânând însă în sfera lirică. Ceea ce mă aduce la alt mare merit al poeziei: limbajul foarte bine mulat pe idee. Întorsătura de situaţie din final m-a prins. Credeam că "în fustă şi dresuri" sunt asistentele. Când colo...

Textul are şi sensibilitate suficientă, şi sugestie, şi ambiguitatea de bun simţ (echilibrată) din "am avut dreptate". Am simpatizat cu personajul care se chinuia să se scoale-n capul oaselor şi pe care-l durea obrazul pupat. Am ţinut cu el. Poate ceva reminiscenţe personale, cine ştie...? Nu (şi) ăsta e scopul poeziei?

Are şi neajunsuri? O avea, dar nu le caut acum. Prea mi-a plăcut.

Doar o treabă o să spun - ceva ce am observat şi în alte două-trei texte ale tale: punctuaţia. Ori peste tot şi precisă, ori deloc. Aşa, nu face decât să încurce. Nu dau exemple.

Scriu acest comentariu de pe "agonia nouă". O să-ncerc să pun steluţa de pe celălalt site, când îşi va reveni.

"eu sufăr de dragoste de viață,
doare cumplit,
sufăr de bunătate" - m-au atras aceste versuri. Unii le-ar putea considera truisme. Truisme pe care ei, poate, nu le-ar putea scrie niciodată. Versurile acestea sunt o sinteză despre care toţi credem că suntem capabili s-o facem, dar nu suntem. Nu chiar toţi.
Ele, versurile, conţin experienţă extrasă lingvistic, deci autenticitate. Dar nu oricum lingvistiv, ci liric. Între aceste versuri, se dă o luptă transcendentală. Nu poţi scrie atât de abrupt dacă nu ştii ce ai trăit. Nu mă refer la "a şti ce ai trăit", ci la "a fi conştient de ce ai trăit". Aşadar e vorba despre realizarea experienţei, nu despre copierea ei. Asta m-a făcut să continui citirea. Care continuare nu e la nivelul celor trei versuri. După, textul se diluează. Din păcate.
După primele 3 versuri, încep explicativele, discursul poetic, travaliul tehnic.

Aş fi scris aşa:

"eu sufăr de dragoste de viață,
doare cumplit,
sufăr de bunătate.

Dăruiesc gânduri
și nu o dată m-am trezit cu capul
de pereţi.

Când nimic nu rămâne,
agăţ trăirile
ciugulesc firimituri,
degetele dor,
unghiile se-nfig în sete,
cu blândețe rănesc,
sorb sângele speriat de moarte.

Ea etern vine gata de bal
pe muzica lăutarului singur
ce cântă la scripcă
în bodega din deal."

Nu zic că varianta mea e mai bună, dar e mai sugestivă. Mi se pare astfel o varianta care lasă loc şi cititorului. Adică, îl face activ, nu pasiv.
Dacă mi-aş permite un sfat: ai încredere în cititor! Poate face şi el legături. Nu e necesar să-i arăţi totul. Vorba aceea clasică: în loc de "4", dă-i cititorului "2+2".

În concluzie, e un text bun. E crud, autentic, are vână. Doar că nu-şi cunoaşte lungimea.


Cred că e talent aici. O să mai citesc.

Şi ca să vedeţi până la capăt că nu am nimic (personal) cu dvs, nici măcar nu am pomenit că 80 la sută din textul pe care l-aţi postat e o reciclare a unui iluzoriu interviu pe care i l-aţi acordat unei iluzorii jurnaliste, într-o iluzorie vreme. Iar eu sunt pretextul. Iată, v-am făcut pe plac.

D-le Gorun, într-un accident rutier, ambele maşini au o vină, mai mică sau mai mare. Eu sunt una dintre maşini. Şi dacă tot aţi venit cu postarea asta, adevărul istoric trebuie să se afle. Indiferent care maşină oi fi.

Poate că dreptatea pe care o cereţi prin textul de mai sus este anulată prin prisma faptului că trunchiaţi adevărul. Şi o faceţi dpdv cronologic. Accidentul nostru nu a început în 2016, cum spuneţi, ci prin 2008-2009, iar impactul propriu-zis a fost în 2011-2012. De nu aţi început de acolo?

Astfel că, pe vremea aceea (2008-2012), scriaţi la fel (de prost?), doar că foloseaţi şi mai multe agramatisme. Abuzaţi limba într-un mod asumat, glorios şi mândru cumva. Ca un filosof de peşteră (da, trimit la Platon). Eram editor pe acele meleaguri şi timpuri (2010-11), dar nu luam deciziile de unul singur - exista un consiliu format din oameni oneşti şi cu capul pe umăr, orice hotărâre se vota. Nimic n-am făcut de la sine voie. Şi, mai ales, contra cuiva - sistematic, aşa cum aţi făcut dvs mai târziu. Vi s-a atras atenţia de nenumărate ori să corectaţi treburile, dar dvs nu, şi pace! Aţi preferat să aveţi texte la "atelier/ şantier" şi să pozaţi în victimă neînţeleasă. Ca azi, în fapt. În schimb ce făceaţi? Veneaţi cu postări de tipul celei de mai sus. Şi ce mai făceaţi? Vă amintiţi? Încercaţi să distrugeţi orice text al celor care erau membrii consiliului editorial. O făceţi prin "eseuri" filosofice. Pe mine, m-aţi hărţuit o lungă vreme. De asta vă amintiţi?

Aşadar, eu am încercat să vă corectez textele dpvd gramatical, iar dvs m-aţi hărţuit dpdv liric.

Răzbunare?! Doar dacă e înţeleasă ca luptă împotriva filosofiei agramate. Vă garantez că n-am fi avut absolut nicio problemă dacă aţi scrie măcar decent. Curat, onest, asumat. Căci de acolo a început totul - din faptul că scrieţi îndoielnic, dar vă împăunaţi cu agramatisme filosofice. Care ele agramatisme, chipurile, se impun pentru că gândirea dvs lirică este brutal stânjenită de bariera limbii.

Pe scurt, aceasta e maşina pe care am condus-o eu până la acel accident.

Ca să vedeţi că nu am absolut nimic cu dvs, faceţi un text credibil şi autentic! O să fiu primul care îl va lăuda. Încercaţi-mă!

Fără nicio urmă de ironie, vă urez să fiţi sănătos şi iubit! Şi vă mai şi salut. Prieteneşte chiar.

Mi se pare un text coşbucian foarte întârziat, dar mascat printr-o versificaţie (căci versificaţie e) ceva-ceva mai şchioapă. Poate chiar voit şchioapă. Are şi o spaţiere ceva-ceva mai modernă, plus o punctuaţie arbitrară.
Asta nu înseamnă că e un text rău Nu. Are totuşi un discurs valid cap-coadă, susţinut de imagini. Poate chiar sensibiliza. Poate e şi asta o tehnică.
Pentru mine însă... are un iz profund bătrânesc, dar acel "bătrânesc" care e bun doar pentru că e bătrăn. Nu m-a convins.

Da, îmi pare un text bun.
Dar e cam lungit, cât virtuozitatea să răzbată. Virtuozitate care există.
Pe alocuri, aria tinde să devină recital.

Poate pe aici aş mai umbla: "cît un copil de gimnaziu anemic", unde aş scrie "copil anemic de gimnaziu", asta dacă n-ai vrut să fie "anemic" chiar gimnaziul, deşi mi-e greu să cred.

"sunetele produc ecouri care se izbesc de toate zidurile", care-mi pare prea tehnic/ precis/ lungit. Poate "sunetele care se izbesc de toate zidurile", ca să fie în ton cu restul textului, adică natural.

În rest, apreciez satira şi umorul zilelor noastre. Care încă-s actuale, deşi mulţi ar zice că nu.

err: critica

De când vă ştiu (15-17 ani să tot fie), forţaţi sensul, limbajul, forma şi expresia. Mereu aţi încercat, puţin câte puţin, şi filosofia, şi poezia, şi proza, şi critca, şi eseul. Zic "puţin câte puţin" ca să vedeţi cu cât aţi rămas după atâţia ani. Ca să nu mai pomenesc eterna dvs plăcere a agramatismelor.
Ce înseamnă "cam-netemperată /sicofantă/ şi-a-abur'lui"?
De ce atâta preţiozitate care ţinteşte himera elitistă? De ce acest aparent etern sens adânc, neaccesibil? Retoric întreb.

err: şi mai e ŞI dublu genitiv.
Îl voi corecta.
Scuze!

Leo, te salut şi mulţumesc pentru oprire. Ne mai oprim. Despre stele... sunt un rahat. Nu vezi cât cer avem?

D-le Paşa, aveţi dreptate. "gustul palmelor mamei" e hidos. Mai ales că eu detest metaforele în genitiv. Le detest rău de tot. Cele mai multe astfel de metafore sunt superficiale prin lejeritatea cu care pot fi construite. Şi mai e dublu genitv... Bleacs! Dar, na, spre apărarea mea, e un text vechi pe care l-am crezut pierdut. Acum v'o doi ani, am pierdut un hard plin de poezii. Vreo 500 de poezii am pierdut. Credeam că am pierdut şi acest text, dar l-am redescoperit ieri. Aşa bucuros am fost, că l-am postat. Fără să intervin pe el. Dacă interveneam, minţeam. Cu siguranţă l voi corecta, dar doar când îl voi pune pe hârtie. Poezica mai are şi ale neajunsuri, dar emoţia rămâne validă. Şi acum, şi la vremea când a fost scrisă. Asta o salvează.

Vă salut.

Cum spuneam cândva, aici există talent.
Doar că trebuie muncit. Cât de cât. Cât să evităm rime de tipul "Eminescu - escu".
Există în text unele incursiuni nostalgice. Există explozia dintre versuri. Tehnica e precară, dat asta se poate rezolva în timp. Substanţa există. Doar că trebuie îmbogăţită. Prin lectură.
Mai citim.

Ce-i asta? Un banc pus în proză?
Eu ştiu glumiţa/ bancul ăsta de când eram mic. Doar că era cu ardeleni, iar autorul care cădea din pat era Gheorghe.
Ar trebui să extrag un sens foarte adânc şi nu o fac? Sunt un slab filosof şi un şi mai slab cititor!
Mă rog.

Şi, recitind textul, am mai desprins o idee. Poate chiar Ieea: a vorbi despre oameni la un pahar de vin înseamnă a-i nega.
Oamenii cei mai valoroşi sunt oamenii despre care vorbim rar spre deloc. Cum spuneai, bucăţile pe care la ascundem.
Cam asta.

E tipul de text pe care eu îl numesc "text cerebral", adică text de idei.
Ideea de aici: "poezie/
este atunci când ascunzi bucată cu bucată dintr-un om/
fără să știe nimeni" mă duce cu gândul la faptul că poezia nu trebuie să simuleze durerea, ci să o disimuleze.
Acest simplu fapt a dus poezia în derizoriu - faptul îndurerării. Durerile închipuite, simulate, cum spuneam. Plus ambiguitatea excesivă. De asta nu prea ne ia nimeni în serios pe noi, poeţii. Las' că ne luăm noi în serios, noi între noi.
E un text bun. Crud, raţional, de idei.