Recunoştinţă

să nu mă ridic, să rămân culcat - aici ar fi de păstrat doar una din două, pentru a se evita discursivul

aici:

Cu dresuri de iarnă, negre şi groase
Năşteau trăiri
și-ntr-unul aproape mort

oricum, aș modifica acea exprimare -ce și-

rămâne să-mi imaginez la ce se referă acea dreptate, în legătură cu ce

ca idee, metafora iubirilor vindecate îmi place

Mi se pare un text reuşit (în primul rând) prin ceea ce eu numesc "idee pământeană". Eterna "cufundare-n stele, nori şi ceruri nalte" îmi repugnă uneori. Nu mai pomenesc că o idee de tipul celei de mai sus vine mai greu decât o posibilă revelaţie închipuită. Şi e şi mai greu de scris. Pentru că tipul acesta de idee necesită limbajul aparent frust şi riguros, iar culoarea expresivă trebuie să fie anostă, dacă nu chiar să lipsească. Toate acestea rămânând însă în sfera lirică. Ceea ce mă aduce la alt mare merit al poeziei: limbajul foarte bine mulat pe idee. Întorsătura de situaţie din final m-a prins. Credeam că "în fustă şi dresuri" sunt asistentele. Când colo...

Textul are şi sensibilitate suficientă, şi sugestie, şi ambiguitatea de bun simţ (echilibrată) din "am avut dreptate". Am simpatizat cu personajul care se chinuia să se scoale-n capul oaselor şi pe care-l durea obrazul pupat. Am ţinut cu el. Poate ceva reminiscenţe personale, cine ştie...? Nu (şi) ăsta e scopul poeziei?

Are şi neajunsuri? O avea, dar nu le caut acum. Prea mi-a plăcut.

Doar o treabă o să spun - ceva ce am observat şi în alte două-trei texte ale tale: punctuaţia. Ori peste tot şi precisă, ori deloc. Aşa, nu face decât să încurce. Nu dau exemple.

Scriu acest comentariu de pe "agonia nouă". O să-ncerc să pun steluţa de pe celălalt site, când îşi va reveni.