Adrian A. Agheorghesei

Da, o poezie dură/ percutantă și (aproape) impersonală - poate de unde și forța de care vorbeam. E genul de text care reușește pentru că nu-și propune să impresioneze, în primul rând!, apoi, că o face fără tropi foarte originali/ extremi. Finalul, dpmdv, e foarte reușit. După ce am citit "mai sunt atâtea de făcut / cum ar fi să stea liniștit/ și..." mi-era teamă să nu urmeze distructibilul "să aștepte să moară/ să aștepte moartea (în forma asta ori într-una metaforizată).

Felicitări!

Aș elimina/ înlocui "scântei de viață împroșcau timpului culoare și nemurire" - singurul vers care iese din întreg prin caracterul său retoric, adolescentin și clișeic.

Puțin sorescian, dar cu destulă originalitate. Textul poate fi interpretat în mai multe chei - parabolă, existențial, ludic, oniric... - ceea ce, de cele mai multe ori, poate fi un avantaj. De remarcat limbajul firesc - o trăsătură indispensabilă pentru un astfel de text.

Nici eu nu pretind că textul acesta e sui generis, am să spun doar că, pentru mine, e mai special decât altele, că nu m-am gândit deloc la stil, la registru, la scheletul discursiv... atunci când l-am scris. L-am lăsat pur și simplu să se așeze singur, chiar dacă asta sună școlărește. Și a ieșit ce a ieșit.

Știu că adevărul liric nu e deloc suficient și nici măcar necesar în ceea ce privește valoarea axiologică a unei poezii (cel puțin nu în prima fază/ primul strat comprehensiv/ă), însă, uneori, nu se poate trece peste el cu bidineaua originalului/ particularului, pentru că taman atunci ar falsa. De aceea "draga mea". Da, așa cum ai observat, laitmotivul firimiturilor vizează rătăcirea în doi/ drumul întoarcerii, dar și faptul existenței a acelui "ceva", atunci când această existență este negată. Transformarea lor (târzie) în pâini, atunci când nu mai contează, este, la nivel conceptual, arhiîntâlnită.

Penultima unitate are meritul de-a legitima sensul "scrisorii", dar acest act se poate face numai și numai în plan strict subiectiv, ca atare, pentru cititorul neutru ea poate fi catalogată chiar și "balast".

E unul dintre puțintele texte pe care le-am comis într-o lucidă stare de totală vulnerabilitate. De acolo, poate, și "supradozajul liric". Și alte posibile rateuri.

Mulțumindu-ți pentru timp și rezonanță,
de bine!

De nu știai un fapt deja,
Îl spun acuma tuturora:
E și nevasta altuia,
E și cu ora.

Felicitări, Silvia! Ai muncit mult pentru el! Felicitări și aprecieri și pentru Adrian Suciu și Vlad Turburea.

D-le Gorun, dușmănia pe care mi-o purtați numai credibil nu vă face să fiți. Comentariul d-voastră e plin de mici prostii, care mai de care mai filosofice, cum ar fi "În discursul patetic există mai multe straturi de metaforizare" -extradordinar! Ce descoperire! Și ce bine că numai în discursul patetic există straturi.

În rest, mai vorbim.

Leonard, apropo de "polologhii", acum îmi ții tu una, vizavi de cum ar trebui să fie poezia, cum că adevărul nu-i poezie și nici poezia, adevăr, despre cum "cum"-ul trebuie să bată "ce"-ul, punți de legătură, stilistică vs ideatică și alte chestii pe care, să recunoaștem, le știu destui de mulți, de multă vreme.

Maniera pe care am abordat-o în text e una frustă, iar în unitatea doi am vrut să spun câteva lucruri simple (nu inedite - căci oare ce mai poate, azi, fi inedit?), nu să mă fandosesc liric.

Ideea cu străinul privind îngăduitor e alta - aceea că ar fi bine dacă s-ar întâmpla asta. În fine.

Un lucru mai spun - să știi că poezia e compusă din bucăți uriașe de banalitate. Unele trec pentru că sunt spuse altfel, altele, nu, pentru că, pe lângă faptul că-s banale, sunt și banal spuse.

Poanta e că textul e cât se poate de real. Adică, tot ce scrie acolo s-a-ntâmplat. Nimci ironic, mai degrabă cinic; nimic pseudofilosofic. Nu toți poetizăm oniric, așa cum nu toți avem bască.

A, și versul 8 ar putea fi refăcut (p-unde - nițel forțat). Poate ar merge fără "p" - tocmai unde îl călcase...

He he, faină pseudofabula. Alertă, cu ritmul - trohaic - perfect ales. Versificație foarte bună (totuși v 2, emisithul 2 parcă scârțâie), contextul face rimele, și nu invers etc. Bun.

Leo, tot ce ține de gândac e însuși textul. Ori motorul său. O fi fără prea mult simț artistic (care simț artistic este o unealtă de primă mână î.c.c.p poetizarea. Iar faptul că mă îndemni să pornesc la drum folosindu-mă de câteva versuri care au ca axă valorică imaginea, simpla compunere de imagini, îmi întărește finalul răspunsului pentru tine)), dar dacă ți se pare și pueril, dă-mi voie să privesc, de data asta, cu puțină neîncredere cititorul Ancuța.

Vasile, știm toți, cred, că nu există interpretări bune, ci doar interpretări. Peste vreme, chestia e valabilă chiar și pentru autor. Atunci când se scrie fără frica/gând de/la cititor (și aici vin categorisirile lor), există imperativ un raport de corespondență între lirism și rațiune, între literă și cuvânt. Simbioza pe care o intuiești în comul tău, între uman și sălbăticire, ținută cumva în frâu de atașament (să-i spun "iubire"?), simbioză rezultată într-un moment de slăbiciune - când hrăneam sau eram hrănit - ( "Nu știu cum l-am înghițit –/ poate când mă jucam țară, țară, vrem ostași! cu ventriculele tale/ ori poate când mă alintai între unghii ca pe o vrabie de vaselină) e conștientizată și privită cu luciditate lirică. Probabil asta e miza acestui text. Mulțumesc de comentariu și de semidezambiguizare.

Radu, e vorba despre un gândac pe care îl înghiți atunci când ești slab, gândacul EaEl înoată prin tine și tu începi să visezi cartofi (prăjiti, copți, fierți), pe care-i dormi lângă o ladă de bere și un text poetic pe care încerci să-l penetrezi cu cleștele.
Nu neg că textul ar avea lipsuri, dar nu cel de sens.

Echilibru între imagine și mesaj, între atmosferă și stare, tropi inediți; text activ, abordare cu personalitate, mână sigură. Fain!

E un text scris în manieră naturală. De stare, de atitudine, de atmosferă. Câteva reproșuri, multe plăcute, n-are rost să insist. E un text bun.

Ce mă atrage la textul ăsta e faptul că, după ce primul nivel expresiv cade, valoarea lui (a textului) de adevăr este una probată. Și posibilă. Ultima unitate, care, după a mea părere, e motorul creativ,(aș spune că textul e scris de la coadă spre cap) e foarte puternică, aparent spontană și categorică. Dezâmblânzirea lumii. Prin cuvânt și cuțit. Prin cuvânt. Prin cuțit.

Radule, s-a citit, s-a notat, s-a mirat.

Marian, spui tu: clișeul = "... o sărăcire a unei idei – sărăcire care derivă din proasta înveșmântare a ideii în cuvinte". Cu alte vorbe, apud M. V., când trântești expresia (scrii, să zicem, neinspriat), când trântești expresia ideii, spuneam, sărăcești, în fapt, ideea (acuratețea ideii?)... Să spunem că am căzut de acord până aici. Însă ce urmează de aici, respectiv - odată cu sărăcirea ideii apare și clișeul, tre' să fii de acord cu mine că extensia nu stă în picioare. De aici analogia mea cu marii clasici, o analogie în oglindă, pentru că (și sper că e la nivelul bunul simț să admitem), pentru că, ziceam, avem o sumedenie de exemple în bibliotecă, unde marele X, la nivel expresiv, dă cu ideea de toți pereții, dar nu cade în "clișeism". Au "sărăcit" ideea, dar au făcut-o în felul lor. Sper că e de la sine înțeles că nivelul comparației eu - ei (ori textele mele - ale lor) rămâne doar la stadiul de principiu. Iar aici: "la ei înveșmântarea în cuvinte a celor câteva mari idei ale umanității e genială", nu mai argumentezi; ăsta e un sofism prin generalizare. Deci, nu văð confuzia.

Legat de "și'. Treci puțin de dex - lașa dex-ul pentru cei care cred că deține adevărul suprem; în speță - nuanțele limbii. "Și"ul de acolo are, categoric, nuanță de finalitate. Când îi spui unuia, succint, ce ai făcut într-o zi, urmărești finalitatea acelei zile pe care o subliniezi prin conjuncția finală: m-am trezit, am mâncat, job, m-am intors acasă, am făcut un duș, am citit 50 de pagini, ȘI m-am culcat. Dacă ar lipsi "si"-ul, ai lăsa loc de mai multe. Ori, ceva mai ilustrativ: bla bla bla, ȘI cu asta, basta. În aceste cazuri, "și"ul nu mai stabilește raporturi. Și gata :).

Cu aceeași plăcere...

err: ""„pojghița amintirilor" - în general, nu folsoesc genitive. Sunt facile și, de cele mai multe ori, palte" --> "„pojghița amintirilor" - în general, nu folosesc genitive. Sunt facile și, de cele mai multe ori, plate.

Marian, dacă prin clișeu înțelegi "E o sărăcire a unei idei – sărăcire care derivă din proasta înveșmântare a ideii în cuvinte", atunci, cred ca ești conștient - marii clasici au scris, preponderent, clișeic. Apoi, dacă definim fiecare propria noastră concepție despre "clișeu", o punem pe tava pretenției de adevăr, putem (de)clișeiza, argumentat, absolut orice scriere, nu? Deci, te citez, mă lași? Cum adică "„să spui... vieții, viață,/câinelui, câine/omului, om/și morții, moarte”" e clișeu? Ca alții, consideri cumva că principiul idențității (pe care se bazează ideea strofei doi) e, în fapt, un mare truism, prin extensie, un megaclișeu?

"„pojghița amintirilor" - în general, nu folsoesc genitive. Sunt facile și, de cele mai multe ori, palte. La momentul ăla, mi s-a părut firească sintagma și, oarecum, impunătoare. Acum, nu mi se mai pare așa. Da, acolo tre' schimbat/șters.

"2. Finalul e de-a dreptul bombastic, inovativ fără a fi pragmatic (citește „pragmatic” dpdv etimologic)," - finalul e exact ce-am vrut să fie - raport materie-spirit, necesitatea transformării materiei în vederea... și de aici continui tu. Dacă îti place, încă, să-i spui bombastic, e ok. Dar are miza lui.

3,4 pas.

"5. V5 și v6 din s1 sunt exprimate greoi „Ar fi cel mai bun antrenament pentru oamenii de după/și pentru moarte”" - vino tu cu o topică/reformulare mai bună, care să-i servească exact ideii.

6. „și”-ul din s2 nu are niciun rost (citește și noician și „nenoician”)" - cum nu are nicun rost? Dacă nu exista, acțiunile se suprapuneau și, mai ales, nu aveau finalitate. "Și"ul oferă finalitate - un concept de bază al textului.

7. Revenind la final: cum dreaq să vina asta cu postu’ viermilor?? - la asta am răspuns mai sus.

Felicitări tuturor celor implicați în proiect!