Adrian A. Agheorghesei

Destul de prozaic și adolescentin.

Toate au o doză de tristețe/ nostalgie/ resemnare/ (re)întoarcere, dar prima, parcă, le înghite pe toate celelalte, în ceea ce privește sensurile.

Frumos!

Veronica, povestea e poveste doar în măsura-n care faptul autentic e povestit. Nu e un joc de cuvinte. Mulțumesc!

Vasile, mulțumesc!

Ideea asta a neputinței de-a scrie pentru că autorul e fie "prea genial" pentru cuvinte ori cuvintele sunt "prea geniale" pentru autor a fost folosită și răsfolosită, întoarsă pe toate fețele, ucisă, înviată, vândută, violată etc.
Doar că unii dintre cei care au abordat-o au făcut-o cu infinit mai mult talent, mai multă inspirație, mai multă cultură poetică.

"versul nu iese ușor e ca o naștere ce necesită cezariană" - și cititorul a dezertat.

E genul de text care trebuie recitit pentru a-ți da seama dacă ți-a plăcut ceva, dacă ai priceput ceva, dacă vrea ceva cu tine... Și da, mi-a plăcut atmosfera resemnată (aproape depresivă), am înțeles pseudoîntrebarea din final și da, poezia vrea ceva cu mine. Eu oi vrea?
E bun!

"Viața merge mai departe", pare să ne zică finalul acestui reușit text... dar cu ce preț? Amprenta sa e una intimă, dar nu intimistă, care povestește cu cititorul, dar nu invadează, e suficient de particular, dar are și anvergura universalului sentimental.

"e o renunțare frumoasă,
să știi,
eu pot
să iubesc în zadar,
în tăcere,
în
nimic".

Mi se pare un text pur descriptiv, fără nicio idee, fără tresărire, fără originalitate, chiar dacă finalul se căznește să scoată ceva ecouri de la cititor. Titlul, a la 1800, e ca un preș murdar în fața musafirului pregătit să calce pragul.

Textul pare compus din secvențe teatrale, dar finalul îl răsucește într-o alegorie aproape idilică.

Aș renunța la adverbele bine/ușor. Textul ar mai câștiga în dinamică și sugestie.

Eugenia, Gina, vă mulțumesc!

E un text intim, dar totuși lasă cititorul înăuntru, ba chiar se împrietenește cu el. Personal, aș tăia "și mă înec" - concluzionează, deci ucide orice tip de sugestie.

Finalul vine ca o subtitrare (și legitimizare) a unui (scurt)scurtmetraj despre (aparenta) însingurare. Puțin oniric, puțin alegoric... Aș spune că principala calitate a textului e că face distincție între a spune multe și a spune mult.

Un text care ar merge pus într-o melodie. E simplu, dar nu simplist, natural, sensibil, captat prin niște instrumente lirice deloc complexe, nu cade-n patetism și nici "prăfuit" nu e. Are magia sa această poezie.

Nu sunt fanul variantelor, dar la acest text am căzut în păcat :). PRima variantă rămâne mai aproape de mine pentru că are elementul de spontaneitate. La a doua, travaliul este mai pronunțat. Cred.

Vă mulțumesc pentru trecere!

De-clișeizarea poetului boem?
Aveți o ușurință în a face slalom printre liric și prozaic, ceea ce ține cititorul în priză până la final. Iar asta nu e de ici de colo.

p.s: Finalul e reușit (și) pentru că poate sugera "ultima masă", fără s-o facă invaziv.

Da, o poezie dură/ percutantă și (aproape) impersonală - poate de unde și forța de care vorbeam. E genul de text care reușește pentru că nu-și propune să impresioneze, în primul rând!, apoi, că o face fără tropi foarte originali/ extremi. Finalul, dpmdv, e foarte reușit. După ce am citit "mai sunt atâtea de făcut / cum ar fi să stea liniștit/ și..." mi-era teamă să nu urmeze distructibilul "să aștepte să moară/ să aștepte moartea (în forma asta ori într-una metaforizată).

Felicitări!

Aș elimina/ înlocui "scântei de viață împroșcau timpului culoare și nemurire" - singurul vers care iese din întreg prin caracterul său retoric, adolescentin și clișeic.

Puțin sorescian, dar cu destulă originalitate. Textul poate fi interpretat în mai multe chei - parabolă, existențial, ludic, oniric... - ceea ce, de cele mai multe ori, poate fi un avantaj. De remarcat limbajul firesc - o trăsătură indispensabilă pentru un astfel de text.

Nici eu nu pretind că textul acesta e sui generis, am să spun doar că, pentru mine, e mai special decât altele, că nu m-am gândit deloc la stil, la registru, la scheletul discursiv... atunci când l-am scris. L-am lăsat pur și simplu să se așeze singur, chiar dacă asta sună școlărește. Și a ieșit ce a ieșit.

Știu că adevărul liric nu e deloc suficient și nici măcar necesar în ceea ce privește valoarea axiologică a unei poezii (cel puțin nu în prima fază/ primul strat comprehensiv/ă), însă, uneori, nu se poate trece peste el cu bidineaua originalului/ particularului, pentru că taman atunci ar falsa. De aceea "draga mea". Da, așa cum ai observat, laitmotivul firimiturilor vizează rătăcirea în doi/ drumul întoarcerii, dar și faptul existenței a acelui "ceva", atunci când această existență este negată. Transformarea lor (târzie) în pâini, atunci când nu mai contează, este, la nivel conceptual, arhiîntâlnită.

Penultima unitate are meritul de-a legitima sensul "scrisorii", dar acest act se poate face numai și numai în plan strict subiectiv, ca atare, pentru cititorul neutru ea poate fi catalogată chiar și "balast".

E unul dintre puțintele texte pe care le-am comis într-o lucidă stare de totală vulnerabilitate. De acolo, poate, și "supradozajul liric". Și alte posibile rateuri.

Mulțumindu-ți pentru timp și rezonanță,
de bine!