ultima privire dincolo

Un poem de dragoste deosebit. Resemnare, rutină și rugăciune pentru pasul ce va fi făcut. Cam ăsta ar fi firul nevăzut, ascuns, din spatele versurilor. Îmi place atmosfera creată, finalul care înseamnă viață și consider că e un poem de nota 10. Te felicit pentru reușită.

eu te-am citit și îmi pare bine ca revii cînd și cînd.
Un text în care acceptarea este la ea acasă indiferent de condiții. Si aici stă toată frumusețea unui gol care poate fi conținut cu ceea ce avem, neavînd:
”să știi,
eu pot
să iubesc în zadar,
în tăcere,
în
nimic”

Vasile, Costin, Florian, Lavinia, mulțumec

m-am întors acasă și dor mi-a fost de voi :)

Vă mulțumesc de lumină, chiar de aici, din această altă lume a mea :)

”O pasăre cade-n oraș, ca o tristețe mai mult.”

Poezia e interesantă, dar paradoxală... Renunțarea e contracarată de imediata căutare, strofa a doua este oarecum inexpresivă - E clar că fiecare om are o lume diferită de cea a celuilalt, iar faptul de a iubi + în zadar e oarecum redundant. Ce iubire adevărată așteaptă ceva ? iubim în zadar cu toții până la un punct, și în orice caz iubirea genuină nu este subordonată unei așteptări, ea există pur și simplu. Din nou... renunți supraviețuind... nu știu, din punctul meu de vedere lucrurile nu sunt ok. Și ce sens are ”același pământ care confirmă posesiunea”, iar finalul este banal... dacă nu plângi, zâmbești... pentru că în note de toamnă
”De firele electrice, paralizată,
Ca un simbol,
O pasăre cade-n oraș, ca o tristețe mai mult.”

Mircea Robert, dacă te oprești numai puțin să gîndești, comparînd versul meu și al lui Bacovia, bineînțeles, dacă și spiritul tău de analiză, observație poate fi oarecum resuscitat, te vei mira să afli că eu și El, adică eu și Bacovia am vorbit lucruri diferite, chiar dacă am folosit aproape aceleași cuvinte:

Bacovia ”O pasăre cade-n oraș, ca o tristețe mai mult.”

Moi ”viața,ca o pasăre mare mare, se lasă peste oraș.”

se vede cu ochiul liber, și toți cei care am iubit știm bine: iubirea dintre bărbat și femeie rezistă atîta timp cît sunt așteptări ...nu mai sunt așteptările, ioc iubirea ... același pămînt care confirmă posesiunea și ca să vezi,

Bacovia a fost și mai pesimist :)

Aha, v-aș putea contrazice foarte facil în ceea ce privește pesimismul lui Bacovia. Probabil că ați lecturat din opera lui doar primele două volume, în cel mai bun caz. Poezia este slabă pentru că se contrazice constant. De asemenea, o iubire fondată pe așteptări e ca un fel de troc ” Eu ce dau / tu ce dai... a, de când nu ne-am mai văzut” ca să îl citez tot pe Bacovia.. Nu am nevoie să îmi resuscitez niciun spirit de observație. Nu înțeleg ce e așa deranjant în faptul că mi-am exprimat cu argumente opinia că această poezie mi se pare umflată și valorizată aiurea. E strict opinia mea. Bun, sunt mulți care vă pupă undeva, e treaba lor. Sunt mulți cărora această poezie le place, foarte bine. Nu am nimic personal cu dvs, nu vă cunosc. Nu îmi place pur și simplu cum sună și am motivat de ce. Iar ultimul vers, oricât ați vrea să vă explicați, mie îmi sună pur bacovian, din poezia pe care am menționat-o. Mă opresc aici din comentat, nu aș vrea ca o eventuală polemică să augmenteze numărul de vizualizări pe care acest text le are deja. Se vede de la o poștă că e Bacovia și mă prostești că domne.... așa și pe dincolo. Mă rog, e opinia mea. Seară bună

"Viața merge mai departe", pare să ne zică finalul acestui reușit text... dar cu ce preț? Amprenta sa e una intimă, dar nu intimistă, care povestește cu cititorul, dar nu invadează, e suficient de particular, dar are și anvergura universalului sentimental.

"e o renunțare frumoasă,
să știi,
eu pot
să iubesc în zadar,
în tăcere,
în
nimic".