Adina Batîr

frumos imn. era o vreme cand Bacovia isi stransese fani nu numai printre tinerii rebeli. astazi multi si-au indreptat privirile spre altii. nu stiu de ce, probabil pentru ca il considera \"expirat\". nu vreau sa generalizez si scad din vehementa - departe de mine gandul de a ii critica pe cei care nu plac poezia lui Bacovia.
remarc strofa:
\"Ție, vioară divină,
sunet dumnezeiesc
în camera rece.\"

\"un\" în loc de \"o\"

nu știu cât timp o să se păstreze memoria acelor prezențe circulare, dar stările pe care ni le produc se vor menține oricum nealterate, chiar fără să știm de unde vin. și atunci va veni un moment în care o să ne întrebăm dacă identificarea noastră cu literele și cuvintele pe care le scriem va păstra o semn din ce am fost.
universul zenobiei se țese încontinuu, așadar, poete de pe strada mântuleasa, fii în pază pentru când vine noaptea.

e un univers care se dilată, se desprinde și revine cu o forță uluitoare, dar aducând câte ceva în plus de fiecare dată. amintiri, vise, percepții. sau e doar realitatea personală, proiectată care dorește să se facă văzută de printre umbre.
dilatarea asta are menirea să păstreze într-o oarecare formă și cu o anume consistență descoperirea exteriorului așa cum apare el cu un sens prestabilit. spiritul vizionar nu se ascunde, el se lasă liber să primească dramele. pare o lume nebună, haotică atunci când finalitatea nu coincide cu prima senzație. iar nesiguranța care se resimte este o altă emoție. la un moment dat trasezi o linie între naștere și renaștere, între timpuri - acolo întregul tablou își schimbă fundamentul, își schimbă pământul pentru noua viață.

nici nu trebuie să ghicești nimic din textele mele.

simt aici o solitudine imensă, căutată, care estompează toate efectele exterioare. totul survine înăuntru, totul se conduce spre acel loc interior sau interiorizat. este nemișcarea pe care și-o alege trupul care este receptiv la orice stimul, dar se detașează de el. poate chiar îl transformă în altceva pentru a continua în aceeași nuanță \"căderea\" corporalului strict în senzație sporită. apreciez finalul în mod special pentru că acolo se întâmplă migrația aceea spre altceva, punctul paroxistic al recunoașterii de sine.

text artificial si ma hazardez sa spun ca e expirat
imagini exagerate, derizorii, repetitive. am inteles ca totul e fericire si frumusete. lui hose pablo ii iesea, aici e doar mimetic, fals, fortat. si titlul e tot a la hose pablo sau poate diamandi dar la past tense.
imagini banale, cum ar fi in strofa aia cu noaptea infloresc cele mai frumoase flori. asa, si?
\"o să plantez un copac. El va fi mic la început\" - e inutila completarea asta cu \"va fi mic la inceput\"
\"ciripitul vesel al vrăbiilor\" - come on!
\"Iar fericirea ne va crăpa trupul\" - prea gen florin bratu. am incercat sa vizualizez si.. prefer sa fiu nefericita decat sa mi se intample asa. cam sado-maso, ca-n bancurile cu alinuta.
\"Dumenzeu viu\"? - e chinuita alaturarea. ai si typo acolo.

nefericite taietura versului si a strofelor. se poticneste citirea si se frange texul tocmai unde nu trebuie.

\"și încet, foarte încet
îmi scot
dinții și îmi umplu gura de sânge.\" - florin bratu

\"Îmi pun unghiile false cu roșul lor violent,
mă fardez, mă rimelez
plus ciorapii de plasă și cizme cu toc cui.
Poate seara aceasta va fi bine\" - diana geacar.

\"S-a speriat puțin, apoi a înțeles tot.

Că îl voi lua cu mine acasă
și voi avea grijă de el.\" - asta chiar e naspa.

dar e foarte misto aici: \" fericirea va inunda din carnea noastră / pământul.\"

exista totusi ceva liniar aici, de aceea merg impreuna fragmentele astea. impulsul se modeleaza dupa imediatul apropiat incat in final iese la suprafata sensibilizarea, emotia aproape violenta pe masura ce desfasurarea inerenta a lucrurilor nu mai depinde de persoana proprie. si atunci intervine dependenta ca o trauma, apoi implicit dorinta, atractia. nimic nu mai conteaza atunci cand mental se aleg niste puncte esentiale de sprijin. ma gandeam ca poate de aceea omiterea formelor - piatra nu e piatra si oglinzile largesc spatiul si timpul.
mi-au placut si descrierile fizice, scurte, cu toate ca sunt riscante de obicei. uite, iti dau o stea si sa scrii asa bine-bine.

textul asta are ceva nou fata de ce ai scris. nuanta autobiografica in tandem cu eliminarea progresiva a fiecarui impact pentru a face loc mentionarii altuia te scot din firescul relatarii. aici e vorba despre copilul matur, acela care doar imbatraneste si se autoconstruieste pe mulajul parintilor sai. aparitia si disparitia figurilor dupa cum planurile se schimba creeaza un soi de rotatie uniforma prin trei puncte esentiale - tata, mama, fiu. ecoul este senzatia ramasa dupa lipsa raspunsului care este fagaduit sa vina, dar nu mai vine. intregul tablou e dramatic, naivitatea lucida si cautata e doar un stalp pe care se sprijina afectiunea data mamei. si parca ar fi o inversare de roluri: copilul devine parinte, incearca sa aline, sa axeze toate sentimentele asupra lui. mai sunt cateva imagini care raman pe retina si bine ai facut ca le-ai plasat la mijloc, ca niste gauri negre din care arati ca a iesit. ma opresc aici cu interpretarile. te felicit pentru fluiditatea discursului (poate mergea intarita ideea de naivitate \"prefacuta\").

felicitări! să aveți o zi frumoasă-frumoasă.

în mod deosebit mi-a atras atenția că strofa întâi trece printr-un \"travaliu\" doar pentru a extirpa senzația de libertate pe care aproape că o simți carnal, aproape că o simt și eu... sau cel puțin îmi amintesc de ea. dilatarea treptată mărește viziunile și cred că efectul care rămâne în urmă, transfigurarea aceea prin sine, pendularea între spiritual și prozaic tinde să capete dimensiuni în contextul în care tu, ca poet, capeți acea formă de exprimare firească, fără a voala realitatea.
(dacă tot a venit vorba, îți recomand filmul Capote, dacă nu l-ai văzut, e o trecere cumva dincolo).

înviere

dacă asta înseamnă să te spulberi în molecule de apă, atunci tu salvezi țipătul, acela ultimul. și avalanșa din urmă nu te poate înlocui cu nimic. casa parcă e un spirit, spiritul tău când o ia la fugă. când ieși din stări și dai peste aceleași lucruri. cuvinte distorsionate, bântuiri, repetări care înspăimântă... și doar din timp în timp... dacă se anunță noi modalități de inviere.
din nou un colaj de fotografii aici, cuvintele sunt doar un adaos pe ele. un secret între două persoane. doar două.

de la \"tu taci greu pe umerii mei\" e o poezie care-mi place. mai că mi-aș fi dorit să fii mai descriptiv în strofa finală. ar fi meritat, cred.

prima strofă funcționează ca poem unitar. cred că este și cea mai puternică, spune cel mai mult, fără să devină explicativă. apoi, trecem prin tot felul de vieți-morți, spulberări-rămășițe. întrebarea este cine ne adună.

am impresia că dicteurile ascund ceva personal printre cuvinte. din aproape în aproape exteriorul se rulează pe imaginativ, da, așa ca o șosea lungă. voiam să-ți spun că am trecut pe aici.

am încercat o variantă de fragmentare a textului, probabil o să mai încerc și alta, trebuie să mă mai consult cu cineva. mulțumesc, Olga, te-am simțit aproape și aveam nevoie de asta.

sunt niște secvențe reușite. e ca și cum ai fi tras linii subțiri între cer și pământ și le-ai fotografiat. apoi le-ai legat de tine să fie mereu aproape. chiar și înainte de somn. sau mai ales înainte de somn. memorii.
păstrăm pierderile.

îmi place moartea văzută ca o pată, are ceva dintr-un abandon firesc al lucrurilor, mai ales când realitatea nu este ce credem că este și nimic nu are rostul său înjumătățit.
în rest trăim doar imagini prelungite ale minții.

și mie mi se pare mișto textul. am senzația că nu trebuie să zic mai mult, e așa, ca un secret.