Adelina Labic

adevărul sta drept în picioare și a venit unul și a venit altul un cioban își păștea oile lui în palmele verzi ale șesului și dădeau laptele alb și bietul cioban niciodată nu se întrebă ce-i

Nopți oarbe. Întunericul e o plastilină maleabilă ce s-a lipit de retină. În beznă, infinitul e mai aproape decât o sobă, căldarea cu cenușă e doar o căldare cu cenușă, abisul e cât pragul

Eram. eram liberi. mi-ai zis să facem o plimbare prin clipa ta ai pornit înainte, iar eu călcam ușor, exact pe urmele tale cufundate în nisip eram doi columbi liberi să descoperim o lume

o floare fără nici o petală sta la pândă așteptând culoarea o pasăre fără pene se ruga în genunchi să cadă vreo aripă dintr-un înger un morar cernea lumina un hoț aștepta noaptea războiul

S-a târât până la vamă a arătat vameșului câteva pașapoarte și trecu văzu o cafenea și se gândi că nu e rea ideea să te oprești să îți umezești buzele uscate într-o licoare dar nu dispunea

ia uitați-vă cum pleacă Noiembrie cu tălpile ciuruite șchiopătând ținându-se ca un orb de o privire înghițită-ntr-o seară la cinci în gând latră un câine-a străin în mijlocul gării râde

Pietrele se rostogoleau, ca un gând al pământului iarba mustea într-o lume de spice fumul șerpuia din hogeacuri și cădea peste sat focul se oprea în coaja pâinii visul se lipea de zorii din

În frunza căzătoare încătușate cărări, în salcie priviri de cocostîrci editînd universul cu aripi de stîncă, contraste de alb și negru în ploi, pe limba de clopot sinucigașe

Alb ca un înger un mesteacăn plângea pe umerii toamnei, goi. Fluidă frunza, se prelingea pe obrajii ei, în noi. Semințele pline începeau să se coacă în gândul unei gutui. Un moș bătea

Ninsori și petale își scutură rănile-n noi, strunele teilor explodează în floare și verdele sinucigaș sculptează o vioară cu glas de picuri de ploi În ou, puii numără penele

E toamnă acasă la mine, Gutuiele-n galben se-aprind, E toamnă acasă la mine- În frunză un fel de colind, În ploaie un fel de chemare, În suflet un fel de

dar dacă semințele macului alb vor fi căzut pe un gând cu o brazdă mai moale și încolțeau acolo răbdătoare în eterna lor rugă către albină poate acum nu ar fi ieșit prin asfalt osemintele

diformă, ca o pasăre moartă ceața se zbate în maluri de noiembrie satul s-a mutat un pic mai la vale, în cimitir, timpul aici se măsoară doar cu un tren deraiat, aruncat ca o eșarfă pe

Se perindau coridoare înguste, cu uși fără de clanță. într-o singură direcție se-nghesuiau trecători de faianță. în rame geamuri în acuarelă prin care curgeau zile,

Mestecenii ăștia cu sufletul alb și trupul de soare, luminând jumătățile de femei cu jumătăți de bărbați. De nu ar fi legați de pământ prin sevă ar zbura spre umbrele lor triste, ce

Uite aici, lângă fereastră, aici e locul perfect. Da, locul perfect pe care l-am descoperit după trei săptămâni de izolare. Văd numai atât cât îmi permite ochiul de sticlă al locului perfect. Un

Prima iubire a mea se întîlnise, inopinat, cu ultima, pe scara rece a minții mele. Prin rime, le zărisem abia-abia, m-am repezit să le dau o umbrelă găurită de meteori. Să nu le plouă, cînd

Încearcă să zbori cînd oasele încătușate în fiare ți-s unicele aripi... Pictează-ți zîmbetul-pasăre în ochi așterne-ți un cer mai înalt, curelele strîmte și satinul pe sîni, iar florile

Se strîng toamnele-n venele galbene-a frunzei- Un zefir cerne-n aer nimb de triști dumnezei. Două mîini în profundă și veșnică rugă, Păsări, oameni și toamnă azi din nou se conjugă. Ploia

Cum să mai fii simplu, când, merilor li s-au tăiat din ramuri lipindu-le trupuri de roze, să înflorească altfel, când, iarba traversează calea ferată, că să privească o clipă în ochii

Ceața atârna cu pieptul într-un măceș din care trăgea fructele o bătrână aplecată peste geam părea să se țină destul de bine cu genunchii afundați în lutul pereților și cu mâinile căutând

Alergând prin aripi de albină doi copii văzură o planetă mică, cât un măr să se coacă albă ca laptele păsării firavă ca o întâmplare și-au smuls gleznele din pieptul lanului de grâu și s-au