Stofe
cînd îmi pun rochia mea de mătase mama îmi spune că bunica mea cînd era mică a avut și ea un vis însă bani nu prea sau chiar deloc norocul ei că avea și ea o bunică care știa că pentru orice
Mai e o bucată!
adevărul sta drept în picioare și a venit unul și a venit altul un cioban își păștea oile lui în palmele verzi ale șesului și dădeau laptele alb și bietul cioban niciodată nu se întrebă ce-i
Conversiune
și-a venit toamna ca o boală incurabilă copacii isterici își smulg perucile nesuferite auncându-le peste vertebrele dezgolite ale pământului în mijlocul zilei un porumbel s-a
Alfabetul Braille
Nopți oarbe. Întunericul e o plastilină maleabilă ce s-a lipit de retină. În beznă, infinitul e mai aproape decât o sobă, căldarea cu cenușă e doar o căldare cu cenușă, abisul e cât pragul
Ochiul metaforei
o floare fără nici o petală sta la pândă așteptând culoarea o pasăre fără pene se ruga în genunchi să cadă vreo aripă dintr-un înger un morar cernea lumina un hoț aștepta noaptea războiul
Călătorie prin clipă
Eram. eram liberi. mi-ai zis să facem o plimbare prin clipa ta ai pornit înainte, iar eu călcam ușor, exact pe urmele tale cufundate în nisip eram doi columbi liberi să descoperim o lume
Nașterea cuvântului
S-a târât până la vamă a arătat vameșului câteva pașapoarte și trecu văzu o cafenea și se gândi că nu e rea ideea să te oprești să îți umezești buzele uscate într-o licoare dar nu dispunea
Regăsire
Abandonasem copilăria prin miopia adolescenței în fața tablei de șah cu o figură în mâini căutând următoarea mișcare abia pe la 44 mi-am amintit de ea și am început să o caut cineva mi-a zis
Noiembrie
ia uitați-vă cum pleacă Noiembrie cu tălpile ciuruite șchiopătând ținându-se ca un orb de o privire înghițită-ntr-o seară la cinci în gând latră un câine-a străin în mijlocul gării râde
Hazard de la bloc
Ceața atârna cu pieptul într-un măceș din care trăgea fructele o bătrână aplecată peste geam părea să se țină destul de bine cu genunchii afundați în lutul pereților și cu mâinile căutând
Zbor
Pietrele se rostogoleau, ca un gând al pământului iarba mustea într-o lume de spice fumul șerpuia din hogeacuri și cădea peste sat focul se oprea în coaja pâinii visul se lipea de zorii din
Sete
Sunt. sunt o noapte de iulie și tu, tu îmi ești un glob pe care nu mai plouă de un secol te învârți istovit în jurul unui punct care pare o oră fără secunde în ea cu buze subțiri strivind
Filiațiune
Se întâmplă că mestecenii plâng își ascund lacrima sub obraz din toate puterile rădăcinilor anotimpuri în șir le tot culcă pe gând să nu le plângă căci așa sunt ei: bărbați, nu
Ipoteză...
dar dacă semințele macului alb vor fi căzut pe un gând cu o brazdă mai moale și încolțeau acolo răbdătoare în eterna lor rugă către albină poate acum nu ar fi ieșit prin asfalt osemintele
Coconul
Înfășurată într-o plapumă albă, Dimineața se zbate într-un cocon, Ca o matrioșkă. Cu ore mai lungi înghițind ore mai scurte, Cu ape dulci înghițite de ape sărate, Cu tăcerea așteptându-și
Gânduri din gară
Uite aici, lângă fereastră, aici e locul perfect. Da, locul perfect pe care l-am descoperit după trei săptămâni de izolare. Văd numai atât cât îmi permite ochiul de sticlă al locului perfect. Un
Vechea planetă
Alergând prin aripi de albină doi copii văzură o planetă mică, cât un măr să se coacă albă ca laptele păsării firavă ca o întâmplare și-au smuls gleznele din pieptul lanului de grâu și s-au
O singură semință, un gând
diformă, ca o pasăre moartă ceața se zbate în maluri de noiembrie satul s-a mutat un pic mai la vale, în cimitir, timpul aici se măsoară doar cu un tren deraiat, aruncat ca o eșarfă pe
Rădăcinile primăverii
Ne-ascunseserăm într-un oraș, cei mai străini dintre străini și admiram în geamurile proiectate pe zid strigătul ierbii, în amurg, un paznic împărțea raze de soare în capsule. Noi, pitiți,
***
Alb ca un înger un mesteacăn plângea pe umerii toamnei, goi. Fluidă frunza, se prelingea pe obrajii ei, în noi. Semințele pline începeau să se coacă în gândul unei gutui. Un moș bătea
Războiul petalelor
Ninsori și petale își scutură rănile-n noi, strunele teilor explodează în floare și verdele sinucigaș sculptează o vioară cu glas de picuri de ploi În ou, puii numără penele
Mai simpli decât suntem
Cum să mai fii simplu, când, merilor li s-au tăiat din ramuri lipindu-le trupuri de roze, să înflorească altfel, când, iarba traversează calea ferată, că să privească o clipă în ochii
Enigma regăsirilor
Mestecenii ăștia cu sufletul alb și trupul de soare, luminând jumătățile de femei cu jumătăți de bărbați. De nu ar fi legați de pământ prin sevă ar zbura spre umbrele lor triste, ce
Cele două Frida
Încearcă să zbori cînd oasele încătușate în fiare ți-s unicele aripi... Pictează-ți zîmbetul-pasăre în ochi așterne-ți un cer mai înalt, curelele strîmte și satinul pe sîni, iar florile
printre rime
Prima iubire a mea se întîlnise, inopinat, cu ultima, pe scara rece a minții mele. Prin rime, le zărisem abia-abia, m-am repezit să le dau o umbrelă găurită de meteori. Să nu le plouă, cînd
zile, voci, rândunici
Se perindau coridoare înguste, cu uși fără de clanță. într-o singură direcție se-nghesuiau trecători de faianță. în rame geamuri în acuarelă prin care curgeau zile,
răspuns
În frunza căzătoare încătușate cărări, în salcie priviri de cocostîrci editînd universul cu aripi de stîncă, contraste de alb și negru în ploi, pe limba de clopot sinucigașe
Haina tîrzie
Se strîng toamnele-n venele galbene-a frunzei- Un zefir cerne-n aer nimb de triști dumnezei. Două mîini în profundă și veșnică rugă, Păsări, oameni și toamnă azi din nou se conjugă. Ploia
E toamna acasa...
E toamnă acasă la mine, Gutuiele-n galben se-aprind, E toamnă acasă la mine- În frunză un fel de colind, În ploaie un fel de chemare, În suflet un fel de
La furat căpşuni
Soră-mea şi eu fugit-am, de acasă, pe furiş, Cînd zăduful e mai mare şi toți caută umbriş. Prin hățiş cu stofă deasă, peste deal,
