Poezie
O singură semință, un gând
1 min lectură·
Mediu
diformă, ca o pasăre moartă
ceața se zbate în maluri de noiembrie
satul s-a mutat un pic mai la vale,
în cimitir,
timpul aici se măsoară doar cu un tren deraiat,
aruncat ca o eșarfă pe genunchii gării,
răstignirea cu fruntea înaltă,
își strânge cuvintele înlemnite în piept:
”Încotro vă-ndreptați?”
cu ochii, ascunși după bolovani,
mă prefac că sunt mică,
atât de mică, încât nici nu m-am născut,
stau pitită după peretele unei existențe
cu prezentul în viitor
aici pulsul e atemporal și sunt o ființă aproape veșnică,
aș rămâne aici,
dar mâinile mi se lungesc
de geamantanele grele cu amintiri purtate,
din veacuri în veacuri
și tot balansează încolo și încoace
pe drumul spre crucea mea,
din frunte spre mijlocul moale al lutului
din dreapta spre stânga iubirii,
până aceste mâini lungi se fac aripi
și încep a trage de limba clopotului
ca de-un gând,
ca de-o semință de gând,
pe care-l amân cu un ceas, în fiecare clipă,
apoi il zidesc ca pe o piatră,
în trupul alb al Cetății
dacă-ar putea sprijini pământul lutos,
lunecos,
fugind cu osemintele în palme,
o singură semință,
un gând.
001937
0