Adelina Labic

cînd îmi pun rochia mea de mătase mama îmi spune că bunica mea cînd era mică a avut și ea un vis însă bani nu prea sau chiar deloc norocul ei că avea și ea o bunică care știa că pentru orice

adevărul sta drept în picioare și a venit unul și a venit altul un cioban își păștea oile lui în palmele verzi ale șesului și dădeau laptele alb și bietul cioban niciodată nu se întrebă ce-i

și-a venit toamna ca o boală incurabilă copacii isterici își smulg perucile nesuferite auncându-le peste vertebrele dezgolite ale pământului în mijlocul zilei un porumbel s-a

Nopți oarbe. Întunericul e o plastilină maleabilă ce s-a lipit de retină. În beznă, infinitul e mai aproape decât o sobă, căldarea cu cenușă e doar o căldare cu cenușă, abisul e cât pragul

o floare fără nici o petală sta la pândă așteptând culoarea o pasăre fără pene se ruga în genunchi să cadă vreo aripă dintr-un înger un morar cernea lumina un hoț aștepta noaptea războiul

Eram. eram liberi. mi-ai zis să facem o plimbare prin clipa ta ai pornit înainte, iar eu călcam ușor, exact pe urmele tale cufundate în nisip eram doi columbi liberi să descoperim o lume

S-a târât până la vamă a arătat vameșului câteva pașapoarte și trecu văzu o cafenea și se gândi că nu e rea ideea să te oprești să îți umezești buzele uscate într-o licoare dar nu dispunea

Abandonasem copilăria prin miopia adolescenței în fața tablei de șah cu o figură în mâini căutând următoarea mișcare abia pe la 44 mi-am amintit de ea și am început să o caut cineva mi-a zis

ia uitați-vă cum pleacă Noiembrie cu tălpile ciuruite șchiopătând ținându-se ca un orb de o privire înghițită-ntr-o seară la cinci în gând latră un câine-a străin în mijlocul gării râde

Ceața atârna cu pieptul într-un măceș din care trăgea fructele o bătrână aplecată peste geam părea să se țină destul de bine cu genunchii afundați în lutul pereților și cu mâinile căutând

Pietrele se rostogoleau, ca un gând al pământului iarba mustea într-o lume de spice fumul șerpuia din hogeacuri și cădea peste sat focul se oprea în coaja pâinii visul se lipea de zorii din

Sunt. sunt o noapte de iulie și tu, tu îmi ești un glob pe care nu mai plouă de un secol te învârți istovit în jurul unui punct care pare o oră fără secunde în ea cu buze subțiri strivind

Se întâmplă că mestecenii plâng își ascund lacrima sub obraz din toate puterile rădăcinilor anotimpuri în șir le tot culcă pe gând să nu le plângă căci așa sunt ei: bărbați, nu

dar dacă semințele macului alb vor fi căzut pe un gând cu o brazdă mai moale și încolțeau acolo răbdătoare în eterna lor rugă către albină poate acum nu ar fi ieșit prin asfalt osemintele

Înfășurată într-o plapumă albă, Dimineața se zbate într-un cocon, Ca o matrioșkă. Cu ore mai lungi înghițind ore mai scurte, Cu ape dulci înghițite de ape sărate, Cu tăcerea așteptându-și

Uite aici, lângă fereastră, aici e locul perfect. Da, locul perfect pe care l-am descoperit după trei săptămâni de izolare. Văd numai atât cât îmi permite ochiul de sticlă al locului perfect. Un

Alergând prin aripi de albină doi copii văzură o planetă mică, cât un măr să se coacă albă ca laptele păsării firavă ca o întâmplare și-au smuls gleznele din pieptul lanului de grâu și s-au

diformă, ca o pasăre moartă ceața se zbate în maluri de noiembrie satul s-a mutat un pic mai la vale, în cimitir, timpul aici se măsoară doar cu un tren deraiat, aruncat ca o eșarfă pe

Peste zilele încă fierbinți de toamnă, o ploiță cu picioare subțiri tropăie vesel și rapid, de parcă ar juca o bătută de la sud. Frunzele mărului bătrân și-au țuguiat buzele și se joacă cu firele de

Alb ca un înger un mesteacăn plângea pe umerii toamnei, goi. Fluidă frunza, se prelingea pe obrajii ei, în noi. Semințele pline începeau să se coacă în gândul unei gutui. Un moș bătea

Ninsori și petale își scutură rănile-n noi, strunele teilor explodează în floare și verdele sinucigaș sculptează o vioară cu glas de picuri de ploi În ou, puii numără penele

Cum să mai fii simplu, când, merilor li s-au tăiat din ramuri lipindu-le trupuri de roze, să înflorească altfel, când, iarba traversează calea ferată, că să privească o clipă în ochii

Mestecenii ăștia cu sufletul alb și trupul de soare, luminând jumătățile de femei cu jumătăți de bărbați. De nu ar fi legați de pământ prin sevă ar zbura spre umbrele lor triste, ce