Încearcă să zbori
cînd oasele încătușate în fiare
ți-s unicele aripi...
Pictează-ți zîmbetul-pasăre
în ochi așterne-ți un cer mai înalt,
curelele strîmte și satinul pe sîni,
iar florile
Prima iubire a mea
se întîlnise,
inopinat, cu ultima,
pe scara rece a minții mele.
Prin rime,
le zărisem abia-abia,
m-am repezit să le dau
o umbrelă găurită de meteori.
Să nu le plouă,
cînd
Se perindau
coridoare înguste,
cu uși fără de clanță.
într-o singură direcție
se-nghesuiau
trecători
de faianță.
în rame geamuri în acuarelă
prin care curgeau
zile,
În frunza căzătoare
încătușate
cărări,
în salcie
priviri de cocostîrci
editînd universul
cu aripi de stîncă,
contraste
de alb și negru
în ploi,
pe limba de clopot
sinucigașe
Se strîng toamnele-n venele galbene-a frunzei-
Un zefir cerne-n aer nimb de triști dumnezei.
Două mîini în profundă și veșnică rugă,
Păsări, oameni și toamnă azi din nou se conjugă.
Ploia
E toamnă acasă la mine,
Gutuiele-n galben se-aprind,
E toamnă acasă la mine-
În frunză un fel de colind,
În ploaie un fel de chemare,
În suflet un fel de
Soră-mea şi eu fugit-am, de acasă, pe furiş,
Cînd zăduful e mai mare şi toți caută umbriş.
Prin hățiş cu stofă deasă, peste deal,
AL