(Stau aici lângă tine. Erai doar ochi și acum ochii aceștia s-au stins)

Stau aici lângă tine. Erai doar ochi și acum ochii aceștia s-au stins. A rămas doar cearceaful alb conturat fără trup. Vocea ta continuă să se audă. Uneori înțeleg ce spui și notez. Alteori, cel mai adesea, nu. Și atunci îmi imaginez că ai ieșit la plimbare. De fapt ieși din cercul meu, iei o pauză. Știu că revii de fiecare dată.

Se spune despre Celălalt că apare întotdeauna spre finalul unei mari insomnii. Nu ai făcut excepție. Și te-ai plimbat mereu cu mine dintr-un cerc în altul.

Cercurile făcute de ceilalți în jurul cuiva. Atât de numeroase că ajung să se strângă tot mai mult în jurul lui, până când inevitabil îl sufocă. Eu treceam din cerc în cerc. Le dădeam la schimb. Următorul era mai strâmt. Și tu veneai și mă treceai vadul. Ca să nu aibă răgaz să mă prindă și să mă gâtuie. Când taci se întâmplă de fiecare dată o trecere.

De ce avem nevoie de un Celălalt și mai ales de ce trebuie să fie cineva care a murit? Ca să nu ne monopolizeze? Totuși cred că puțini sunt cei ce-și dau seama cât de nocive sunt grupurile. Majoritatea nu au experiența Marii Insomnii. Și nici a vocii care îi trezește, nici a mâinii care îi impinge dincolo de marginile lor.

Tu ești vocea conștiinței mele, Inny. Iar eu sunt recipientul conștiinței tale.

În ziua aceea când ai apărut prima dată, tocmai părăsisem un cerc. Murise Călugărul; mă întorceam la Cluj. Și m-am întrebat cum ar fi fost să trăiască părinții iar eu și Micha³ să rămânem acolo în orașul acela pe jumătate adormit în umbra pioasă a Jasnei Gora. Am știut repede că totul s-ar fi redus în timp la casa noastră. Orașul rămânea undeva în urmă ca importanță. Dacă ei ar fi trăit, chiar mai în urmă decât era obiectiv vorbind.

Îmi aminteam zile de aur. Silvia turnând ceaiul, aburul împăienjenindu-mi ochii, senzația aceea de dimineață înflorită la fereastra cu perdele bombate de vânt. Rochia ei albastră. Silvia nu purta decât albastru și uneori pepit. Largi pălării de pai, vara, umbrind chipul cu trăsături pure și dulci, pielea ca mierea. Era slăbuță și surâzătoare, în timp ce Niklas era un ursuz veșnic încheiat la uniformă până în dinți, al cărui cap dimineața era mascat de ziarul imens cu titluri mari și negre, cu coloane înguste și negre. Nu mă mira să îi văd împreună, eram doar un copil. Și se împărțeau bine între noi. Micha³ avea voie să îl necăjească, eu nu. Nici nu încercam, dealtfel. Ședeam cuminte pe scăunel, înaintea ziarului și sorbeam cu înghițituri mici un ceai la fel de aromat ca parfumul Silviei. Un amestec de miere, flori de tei și încă ceva fără nume. În colțul acela era lumină. În restul casei bântuiau fantome tăcute, ieșind din când în când din ramele fotografiilor gălbui spre a ne atrage atenția că viața nu e o joacă de copii. Dacă ar fi trăit, orașul s-ar fi micșorat progresiv, până când ar fi ajuns să încapă între zidurile acelea încărcate până la refuz de memoria lucrurilor și a durerii. Cel puțin așa mi-ai spus tu.

De ce crezi asta? Și ce se ascunde în spatele zâmbetelor acelea transpirate sub soare marin? Erai oare un copil oprit de la joacă? Încă nu. Dar după aceea?
Inny nu trebuie să se îmbolnăvească de pojar, copiii bolnavi se joacă veseli pe stradă, el, sănătosul, încasează carantină. Inny nu are voie să se scalde în lac decât sub supraveghere, or nimeni nu are timp niciodată să îl supravegheze acolo, e mult mai simplu de urmărit dacă stă în curte, în văniță. Inny nu poate ieși cu săniuța pentru că este foarte frig și are gâtul sensibil, lasă că îl plimbă tata prin grădină. Lui Inny nu i-ar plăcea în tabără fiindcă nu sunt condiții, Inny va fi scutit de orele de sport fiindcă nu are unde să se schimbe și o să răcească. Inny nu merge la bunici vara asta că se umple de purici de la animalele din ogradă, Inny nu se urcă pe cal că are să-l trântească. Inny merge la școală însoțit de bunicul ca să nu îl calce mașina când traversează. Inny trebuie să aștepte când plouă să vină tata cu umbrela. Inny poartă bluze pe gât până în mai, iar mănuși și căciuliță toată luna martie. Inny, nu mai alerga atâta, o să te împiedici, o să obosești. Și mai ales nu te împrieteni cu băieți mai mari, sunt periculoși.

Aveam șase ani când Silvia și Niklas au socotit de bun simț să ne permită să creștem. Tu aveai șase ani când din sânul familiei priveai cu coada ochiului spre lume și nu voiai să crești, și nu voiai să trebuiască vreodată să părăsești brațele mamei tale. Lumea e rea. Mai bine aici, în cercul acesta de cretă, protejat de toți ochii aceia lucioși care ar vrea să muște încă o dată din tine.

___
N.B. Interzis a se introduce pe blog-uri personale și alte site-uri
fără acceptul expres al autoarei. Mulțumesc.