Adam Rares-Andrei

când porți două lumi nu e ca și când ți-ai așeza mâinile pe spatele unui cal dintr-un cal iese un alt cal și mai aprig și mai vânjos iar tu îți așezi mâinile pe spatele său el are o burtă

locul acela nu există numai dumnezeu e derutat a pus bucățile de carne ca un vernisage locul acela nu există e doar un trup triunghiular bine sculptat tu te ascunzi de fapt privirea mea nu poate

câinele neasmuțit are o rană veșnică la aripa stângă a unui șoim. șoimul planează ca o aripă dreaptă lăsată în urmă, fără să ceară socoteală, fără să întrebe de proveniență. mi-am poruncit să

în ceea ce mă privește, quisque. în ceea ce te privește, je voudrais un chien. apelativele sunt propriile-mi derogări- într-o tară ninge, într-alta am cunoscut un om- atinge, totuși, dimineata,

măcar, dă din aripă, i-am spus, dar el și le-a strâns pe amândouă dedesubt. erau zile când pierdea și atunci și le ținea orizontale, ca pe niște steaguri aplecate anunțând că războiul încă mai

ai dat cu pumnul în mine nu știi că atunci când dai cu pumnul e ca și cum ai da cu o pasăre nu știi că ciocul ei nu se poate hrăni cu carne și sânge iar găurile făcute în mine nu pot respira aer

în timp ce scriam, ea avea un trandafir și un obraz așezat într-o palmă. în timp ce mâna ei mușca din obrazul său, mâna mea mușca din ceea ce scrisesem. mâna ei plină de sânge s-a împreunat cu

am cunoscut pe cineva, după care m-am hotărât să îl las așa, gol. plecase ca un cerc fără corp, iar eu stăteam țeapăn ca o umbră cu altă umbră. am mai cunoscut apoi pe altcineva care era aceeași

am încercat să scriu despre raluca pe o foaie cu cenușă, pe o foaie mânjită cu ruj, mânjită cu război, am încercat să scriu despre raluca pe aceeași foaie pe care ea a scris despre război, ca să

o compresie pusă pe frunte sau pe antebraț nu salvează omenirea. o pastilă împinsă cu degetul sub limbă și niște perfuzii atârnate precum cârligele la abator nu dizolvă seceta din gobi. nu înfig

e o zi normală, maestre. principesa margareta va face parte din plenul parlamentului româniei, rapid bucurești a scăpat de faliment, pe facebook încă se mai face mișto de dumnezeu, în metrou se

când ni s-au atins mâinile a fost exact dar exact ca și cum am fi dormit în paturi diferite iar acestea s-ar fi atins în timpul somnului. privim toate acestea și odată cu noi le mai privesc alți

aș spune cu nichita că iubirea-i o leoaică aș spune dragostea nu are coamă ca masculul ea-i un vifor în sălbăticie aș spune despre ea precum vânează o gazelă precum își apără un pui într-o

cu tine e ca și cum m-aș uita insistent la un felinar stradal și m-aș întoarce brusc să te văd: am orbit, femeie, dar încă nu la fel de mult ca felinarul.

femeia care are pe cineva e cea mai singură. femeia cea mai singură îți cere să reciți ceva să-i placă. poeții nu fac asta. ei se întreabă, complexul lui oedip nu e atunci când dai titlu unor

mai exact aveam în iris un pluton de execuție și toată privirea se întindea de-a lungul podelei. ca să însemni femeie duhul sfânt te-a plămădit incestuos timp de o zi iar timpul la mine a fost un

toate rugăciunile au în comun un dumnezeu care se roagă pentru el însuși. toți dumnezeii au în comun niște oameni cârpiți și cusuți cu ață. asta pentru că orice cusătură din mileul mamei mă face

vreau să le spui tot ce vor să audă. spune-le despre tine. spune-le că iubirea este un ochi de mânz care adapă celelalte herghelii și ei își vor flutura coamele convinși, așteptându-și

Motto: "Urmează stația Politehnica, cu peronul pe partea mea." dacă ar fi străină, ar citi goethe. din mine s-ar face călătorii spre bulgaria, iar spre prânz, sofia ar porni dintr-un cartier

mamă, în seara asta ți-am privit ochii dintr-o poză. vreau să-ți spun că m-am prăvălit ca o lacrimă care n-a mai atins obrazul și prin care s-a văzut tot până jos. m-am împrăștiat apoi pe toată

în loc de umeri, aș fi vrut ca mama să-mi nască două ancore. aș fi stat pe fundul mării guvernând între corăbii și pământ. aș fi fost o corabie cu umeri sau un pământ cu frânghii lungi și

în marea nopții sunt stăpân, vâslesc de-atâția ani și anii-n vâsle mă rețin, iar tu nu mai apari. stăpân pe ape: nu zâmbesc. tălpile-mi vor pământ. aș sta și-aici, în barcă doar, de-ai coborî prin

mereu m-am temut de sărbătorile la oraș. soarele bate în ferestre de bloc și zăpada pare o margarină pe o pâine prăjită, un deșert din cocă prost rumenită, totul se scurge, se topește, țevile dau