când porți două lumi
nu e ca și când ți-ai așeza mâinile pe spatele unui cal
dintr-un cal iese un alt cal
și mai aprig
și mai vânjos
iar tu îți așezi mâinile pe spatele său
el are o burtă
locul acela nu există
numai dumnezeu e derutat a pus bucățile de carne ca un vernisage
locul acela nu există
e doar un trup triunghiular bine sculptat tu te ascunzi
de fapt privirea mea nu poate
câinele neasmuțit are o rană veșnică la aripa stângă a unui șoim.
șoimul planează ca o aripă dreaptă lăsată în urmă,
fără să ceară socoteală,
fără să întrebe de proveniență.
mi-am poruncit să
în ceea ce mă privește, quisque.
în ceea ce te privește, je voudrais un chien.
apelativele sunt propriile-mi derogări-
într-o tară ninge,
într-alta am cunoscut un om-
atinge, totuși, dimineata,
măcar, dă din aripă, i-am spus,
dar el și le-a strâns pe amândouă dedesubt.
erau zile când pierdea
și atunci și le ținea orizontale,
ca pe niște steaguri aplecate anunțând că războiul încă mai
ai dat cu pumnul în mine nu știi că atunci când dai cu pumnul e ca și cum ai da cu o pasăre
nu știi că ciocul ei nu se poate hrăni cu carne și sânge
iar găurile făcute în mine nu pot respira aer
în timp ce scriam,
ea avea un trandafir și un obraz așezat într-o palmă.
în timp ce mâna ei mușca din obrazul său,
mâna mea mușca din ceea ce scrisesem.
mâna ei plină de sânge s-a împreunat cu
am cunoscut pe cineva,
după care m-am hotărât să îl las așa, gol.
plecase ca un cerc fără corp,
iar eu stăteam țeapăn ca o umbră cu altă umbră.
am mai cunoscut apoi pe altcineva care era aceeași
am încercat să scriu despre raluca
pe o foaie cu cenușă,
pe o foaie mânjită cu ruj, mânjită cu război,
am încercat să scriu despre raluca
pe aceeași foaie pe care ea a scris despre război,
ca să
o compresie pusă pe frunte sau pe antebraț nu salvează omenirea.
o pastilă împinsă cu degetul sub limbă
și niște perfuzii atârnate precum cârligele la abator
nu dizolvă seceta din gobi.
nu înfig
e o zi normală, maestre.
principesa margareta va face parte din plenul parlamentului româniei,
rapid bucurești a scăpat de faliment,
pe facebook încă se mai face mișto de dumnezeu,
în metrou se
când ni s-au atins mâinile a fost exact dar exact ca și cum am fi dormit în paturi diferite
iar acestea s-ar fi atins în timpul somnului.
privim toate acestea și odată cu noi le mai privesc alți
aș spune cu nichita că iubirea-i o leoaică
aș spune
dragostea nu are coamă ca masculul ea-i un vifor în sălbăticie
aș spune despre ea precum vânează o gazelă
precum își apără un pui într-o
cu tine e ca și cum m-aș uita insistent la un felinar stradal
și m-aș întoarce brusc să te văd:
am orbit, femeie,
dar încă nu la fel de mult ca felinarul.
femeia care are pe cineva e cea mai singură.
femeia cea mai singură îți cere să reciți ceva să-i placă.
poeții nu fac asta.
ei se întreabă,
complexul lui oedip nu e atunci când dai titlu unor
mai exact aveam în iris un pluton de execuție
și toată privirea se întindea de-a lungul podelei.
ca să însemni femeie
duhul sfânt te-a plămădit incestuos timp de o zi
iar timpul la mine a fost un
toate rugăciunile au în comun un dumnezeu care se roagă pentru el însuși.
toți dumnezeii au în comun niște oameni cârpiți și cusuți cu ață.
asta pentru că orice cusătură din mileul mamei
mă face
vreau să le spui tot ce vor să audă.
spune-le despre tine.
spune-le că iubirea este un ochi de mânz care adapă celelalte herghelii
și ei își vor flutura coamele convinși, așteptându-și
Motto: "Urmează stația Politehnica, cu peronul pe partea mea."
dacă ar fi străină, ar citi goethe.
din mine s-ar face călătorii spre bulgaria, iar spre prânz,
sofia ar porni dintr-un cartier
mamă,
în seara asta ți-am privit ochii dintr-o poză.
vreau să-ți spun că m-am prăvălit ca o lacrimă care n-a mai atins obrazul
și prin care s-a văzut tot până jos.
m-am împrăștiat apoi pe toată
în loc de umeri, aș fi vrut ca mama să-mi nască două ancore.
aș fi stat pe fundul mării guvernând între corăbii și pământ.
aș fi fost o corabie cu umeri sau un pământ cu frânghii lungi și
bănuiesc că știi sentimentul.
stai pe o bancă și te întrebi dacă mai vine.
ai timp să afli de ce frunzele se numesc lucrurile acelea mici care până să cadă pe pământ,
se mai opresc pe gulerul tău
în marea nopții sunt stăpân, vâslesc de-atâția ani
și anii-n vâsle mă rețin, iar tu nu mai apari.
stăpân pe ape: nu zâmbesc. tălpile-mi vor pământ.
aș sta și-aici, în barcă doar, de-ai coborî prin
mereu m-am temut de sărbătorile la oraș.
soarele bate în ferestre de bloc și zăpada pare o margarină pe o pâine prăjită,
un deșert din cocă prost rumenită, totul se scurge, se topește,
țevile dau