Adam Rares-Andrei

mă simt bolnav când îmi gust din unghii ca plesnindu-mi plăcerea cu un viciu învechit ca fiind un șacal îngropat în nisip... azi îmi place și puloverul tău galben și bentița albă ești ca o

două palme în balanță cântărindu-și amprentele și leagănul în care se dau toți bătrânii așa arată două secunde din timpul ce încă nu-l găsesc printre rufe... peste ani și ani vor gusta din

astăzi am învățat să fiu un bloc cu zece etaje să urc prin venele mele sângele ca și cum aș urca locatari aici pe scara mea pasc câini vagabonzi și porii mei ascund rufe pe sârme ca ferestre cu

odată mi-a fost foame și mi-am adus aminte de tine am alergat până la parter și ți-am luat mâinile ca să dansăm un deceniu. aveai și atunci genele asfaltate și degetele ca de mort, în ziua aceea

la marginea universului există un cântec din voci de șopârlă te nasc în fiecare zi și murim împreună îmi fac armură din silabele tale și-mi pun pielea la rang de cuvânt pe tine femeie te pierd

eu nu iubesc ca ceilalți arunc priviri din bucătărie spre blocul tău ca și cum aș arunca cu lopata pământ e decembrie și marți mă simt în cadă ca într-un ocean de celule și deschid ochii la

îmi așez memoriile pe frunte ca pe o blană de miel jupuită agățată în gard ploua în mine cu găleata vânturi de lână și vânturi turbate plouă cuvinte și cârduri de corbi nemuritori, am cearcăne

urai asta mereu aveai părul prelins ca un covor ce te lingea pe spate din două-n două zile țineai mereu vâslele in mâini și anunțai sfârșitul lumii. calm din fotoliul meu schimbam canalele

a fost odată camera în care ne uitam penele erau mii de poze pe masă din mine perforau toate, ardeam pe rug cu oceane pe gene te-am mușcat de gât și-au țâșnit cheile de la ușă am ieșit pe câmp

parcă aici se fac toate înmulțirile, parcă demonii se pictează în oameni, în fluiere și în cafeaua din ceașcă... parca somn. dimineața e asfalt și ură, ca o tuberculoză nechezând afon, zbier

sunt o ecuație care caută iubire, sunt un mic construct de vărsat de vânt și de cancer, un bolnav de șine de cale ferată, un râs și un plâns, o fiară. pe aceste margini scările nu duc

e ultima șansă cand poți să mă împarți în 30 de mii de inele e ultima ta galaxie... țin minte când mă prăbușeam la gleznele tale și-ți savuram antenele, iar tu ca o insectă te mulțumeai să

mă voi trage prin plămâni ca o ață de cusut prin plămânii acului, și voi țese pături pentru fiecare concept. îmi împart toracele cu trunchiul său de gresie, așa cum își împarte o fracție

pe la miezul nopții te+am luat de braț și ne-am înhămat la o caleașcă, în timpul secetei, pe când era lipsă de cerșetori, pe când mirosea a uraniu și a trafic de sânge, și-am pus lacăte groase în

când te-am ridicat au ieșit de sub tine toți viermii și toate nebuniile rumegate de cai pleșuvi și goniți în neștire, ca și cum aș pierde la lotto toate amintirile, toate vaccinurile și toate

mă țineau strâns legat și eu, cu pieptul deschis ca o epavă, priveam cum astupau în el tot trecutul: au spus ei, că e mai bine să salveze omenirea de prunci, și-n piept îmi adânceau mai mult

de-atâția ani mă ascund în jurnalul tău, paginile mă storc de praf și glanda pineală îmi citește așa dintr-un pian vag cum se nasc lanțurile și guguștiucii, prin ce larve și prin ce pungi de

ea nu este pentru mine, ea nu aleargă pentru ea, pe sub, printre, pe deasupra, în largul cercului și limbilor, nebună ca și mânzul din ea, curând și târziu, nicăieri... e un platou cu petale

turbat oltul se transformă în sfinx și colții îi sunt acum de ceară, ca arme necuprinse, ca strigăt de celulă și de colivie nu sunt valuri, doar pante de lumină, curbe de idei, pietriș și

mi-am făcut casa în centru, m-am lăsat pictat de blocuri cu străzi, de orașe cu parcuri, și-am strâns draperiile: am dezgropat acele de siguranță din ape și mă gândeam că ceasul ascunde de

mulțumesc de atâtea ori roșului că i-a ținut compania sângelui și pietrelor că mi-au amuțit lăncile... veșnicia e o luntre de vicii și scântei literare, o glandă ce secretă cenușă

dacă gurile se ciuruiesc în cerșetori și stâncile devin roci și ziduri tot mai mari, încă un zeu și-un rege apune în cristale sicrie... de mii de ori cuvintele nu sunt sulițe, iar penele de