Ada Ionescu

zigzagul norilor te mai caută și astăzi printre ierburi luminate de dulceața toamnei privesc doar ca să văd cum pașii mei se repetă printre aureolele arborilor în vârful picioarelor m-am

în această lună târzie ritmic doar refrenul nimicului un aprilie scris invers, pe oasele morților, un „google search” de plastic la granița zilelor în spatele ferestrei totul minte vii - numai

ca o apă prea mare și prea adâncă se întindea linia vieții. păsări liră locuiau într-un turn. pentru tine înnod cuvinte. poem lângă poem, abecedarul îngerilor. nu vei ști niciodată. un

Întinde, Doamne, mâna ta spre inima celor ce n-au iubit niciodată până la capăt! Arată-te în pauzele dintre două amoruri în orașele de sare, de bitum, pe toate ulițele desfundate, în toate

Ca o holeră - poezia: o neliniște dușmană clefăind… măcinându-ne toate părțile moi. Însă fără dreptul la moarte! Nici cuvintele nu le mai regăsesc cum le lăsasem cândva, în plasa timpului. Ce

Insuficient harul metaforei! Lasă-mă să-mi găsesc cuvintele în lumină, nu să vorbesc în somn, ca pietrele râului ținându-și respirația ori ca pielea arborelui, purtând fără voie inima altui

Sorb, noapte de noapte, cuvintele pe care nu le rostești. Între noi o fereastră măginește spațiul. O spărtură în întuneric ne desparte și ne apropie. Îți recompun chipul din umbre. Mi-e sete!

Vom pune semn, deși-l va șterge clipa. Nu-n piatră, ci în zbor ne-om scrie gândul Și fapta n-o va smulge aspru, vântul, Nici norul vânăt, scuturând aripa. Nu vom privi în ochiul Meduzei,

În această tăcere de moarte caut un semn, Doamne. În această tristețe fără răspuns Te aștept. Copil am fost, neștiind: din grădina cu măslinii în vaier nu există întoarcere. Și acum niciun

Căutam ierburi amare de leac printre apele norilor. Mai păstram încă pe limbă gustul nevinovat al agrișelor. Mi se sfâșiase ființa prin hățișurile lumii și îmi purtam cernite gleznele prin

Te privesc din inima dimineții târzii întoarsă cu spatele spre fereastră cum plutești somnambul acolo unde Lethe și Acheron formează o deltă îți scriu de la capătul lumii soarele se ascunde de

Când iubești pe cineva trebuie să păstrezi distanța potrivită... Ca atunci când, după ce l-a sărutat neființa, îi pui mortului un ban în gură.

Arșita soarelui descumpănește zăpada. În orașul-cetate ființe de foc se chircesc înfrigurate sub penele mânjite cu sânge. Să nu crezi acest trup mincinos! îți spuneam arătându-mă cu degetul. La

Niciodată firesc... Ca să ies din mine trebuia să sparg în fiecare dimineață ușa. Din lipsă de inspirație coboram întotdeauna pe scara de incendiu. Ritmic neprevăzutul ne arunca față-n-față: de

Mă întreb dacă simplul fapt de a fi viu poate fi suficient, dacă justifică așteptarea pântecul cald și rotund al iepei, legile fizicii lovindu-ne unul de altul, mirarea fetițelor părăsindu-și

Cute ale tristeții când răsare soarele peste lume iar roșul se face roșu din cântecul singuratic al privighetorii și albastrul albastru se face iar lumina umple valea cu florile paradisului pe

Umbla în armură pe vaierul treptelor când într-o marți după-amiază i-am strigat în timp ce îmi întindeam muțenia la zvântat în arșița verii suflete pentru ce ești mâhnit și s-au clătinat în mine

Exersam în acea dimineață arta de a ne lua adio de la cei care nu plecaseră cu adevărat niciodată. Păsările oboseau mersul pe sârmă. Fetițe subțiri, cu pantofi roșii și visele lor treceau pe

siluetă a iluziilor în țara exilului cine îți va șterge gura bolborosind de sânge cine te va ridica din oase când toamna de sticlă își ascute mâhnirea deasupra nisipurilor mișcătoare pe care cu

știu că va veni o primăvară în care eu voi fi, din nou, cea mai frumoasă se va ridica ceața peste pădure toate porțile timpului se vor da de pereți se vor rotunji ca un arc colorat toate colțurile

Te-ai întrebat vreodată, Doamne, seara când obosit îți întorci fața în cealaltă parte a lumii, dacă nu cumva păcatul de a mă fi plămădit din lumină este cel care îți apasă umerii, asemenea

ierburi pudice adulmecând sfârșitul rotunde tristețile grâului un singur vers sub teascul singurătății eșafod tandrețea cutiei cu pudră

un ochi de copil necredincios zâmbetul spală relicvele corupte amare sunt toate ieșirile înaintând al meu e strigătul care tace osândă ne este perfecțiunea lipsei învăț stăruința de la

cineva dintr-un trecut exilat îi spunea: copilul tău are oasele pline de fluturi țipase lumina în ochii mei bănuia sângele meu prea tânăr că nu există întoarcere palma ca o vâslă de