Psalm II

În această tăcere de moarte caut un semn, Doamne. În această tristețe fără răspuns Te aștept. Copil am fost, neștiind: din grădina cu măslinii în vaier nu există întoarcere. Și acum niciun braț, Doamne, niciun ochi, doar tandrețea uscată a vântului răscolind penele îngerilor. Mâhnit locuiești după-amiezele toamnei în iubirea noastră secretă, închisă-ntr-o pasăre cioplită. Ieri cu brațele noastre curate luam străzile, orașul, lumea, zâmbind, și le aruncam în sus, și ne chemam unul pe altul fericiți. Dragostea era rugăciunea noastră. În oglindă, dincolo de noi cu cruzime creșteau cruci.