Poezii

știu că va veni o primăvară în care eu voi fi, din nou, cea mai frumoasă se va ridica ceața peste pădure toate porțile timpului se vor da de pereți se vor rotunji ca un arc colorat toate colțurile

zigzagul norilor te mai caută și astăzi printre ierburi luminate de dulceața toamnei privesc doar ca să văd cum pașii mei se repetă printre aureolele arborilor în vârful picioarelor m-am

siluetă a iluziilor în țara exilului cine îți va șterge gura bolborosind de sânge cine te va ridica din oase când toamna de sticlă își ascute mâhnirea deasupra nisipurilor mișcătoare pe care cu

Cute ale tristeții când răsare soarele peste lume iar roșul se face roșu din cântecul singuratic al privighetorii și albastrul albastru se face iar lumina umple valea cu florile paradisului pe

Vom pune semn, deși-l va șterge clipa. Nu-n piatră, ci în zbor ne-om scrie gândul Și fapta n-o va smulge aspru, vântul, Nici norul vânăt, scuturând aripa. Nu vom privi în ochiul Meduzei,

în această lună târzie ritmic doar refrenul nimicului un aprilie scris invers, pe oasele morților, un „google search” de plastic la granița zilelor în spatele ferestrei totul minte vii - numai

Exersam în acea dimineață arta de a ne lua adio de la cei care nu plecaseră cu adevărat niciodată. Păsările oboseau mersul pe sârmă. Fetițe subțiri, cu pantofi roșii și visele lor treceau pe

o tristețe nepereche ne crește în urmă port în brațe un con de umbră un poem pieziș pe scoarța zilei îngerul face cale întoarsă în gări infidele - copilăria lingându-și rănile un

ierburi pudice adulmecând sfârșitul rotunde tristețile grâului un singur vers sub teascul singurătății eșafod tandrețea cutiei cu pudră

Întinde, Doamne, mâna ta spre inima celor ce n-au iubit niciodată până la capăt! Arată-te în pauzele dintre două amoruri în orașele de sare, de bitum, pe toate ulițele desfundate, în toate

Mă întreb dacă simplul fapt de a fi viu poate fi suficient, dacă justifică așteptarea pântecul cald și rotund al iepei, legile fizicii lovindu-ne unul de altul, mirarea fetițelor părăsindu-și

ca o apă prea mare și prea adâncă se întindea linia vieții. păsări liră locuiau într-un turn. pentru tine înnod cuvinte. poem lângă poem, abecedarul îngerilor. nu vei ști niciodată. un

cineva dintr-un trecut exilat îi spunea: copilul tău are oasele pline de fluturi țipase lumina în ochii mei bănuia sângele meu prea tânăr că nu există întoarcere palma ca o vâslă de

În noaptea asta începe singurătatea pulbere fără memorie nicio mână să îmblânzească cel mai trist gând al meu vaier de fiară tânără negăsind urma în genunchi trec oameni de sticlă.

Ca o holeră - poezia: o neliniște dușmană clefăind… măcinându-ne toate părțile moi. Însă fără dreptul la moarte! Nici cuvintele nu le mai regăsesc cum le lăsasem cândva, în plasa timpului. Ce

Insuficient harul metaforei! Lasă-mă să-mi găsesc cuvintele în lumină, nu să vorbesc în somn, ca pietrele râului ținându-și respirația ori ca pielea arborelui, purtând fără voie inima altui

un ochi de copil necredincios zâmbetul spală relicvele corupte amare sunt toate ieșirile înaintând al meu e strigătul care tace osândă ne este perfecțiunea lipsei învăț stăruința de la

Te priveam și amestecam involuntar timpurile. Nu ne rămâne decât să stăpânim singurătățile, îți spuneam. Dincolo de cuvinte asasinam întâmplări nedorite de nimeni. Umbra mea cu aripi se prelingea

Pentru ce să mă ridic din oase? Trăiește tu, dacă vrei, acest răsărit sinucigaș! Tu, cel care citești! Trăiește tu, Doamne! Ori trimite-ți, mai degrabă, îngerul să-mi ia locul pentru a le

Te-ai întrebat vreodată, Doamne, seara când obosit îți întorci fața în cealaltă parte a lumii, dacă nu cumva păcatul de a mă fi plămădit din lumină este cel care îți apasă umerii, asemenea

Arșita soarelui descumpănește zăpada. În orașul-cetate ființe de foc se chircesc înfrigurate sub penele mânjite cu sânge. Să nu crezi acest trup mincinos! îți spuneam arătându-mă cu degetul. La

Căutam ierburi amare de leac printre apele norilor. Mai păstram încă pe limbă gustul nevinovat al agrișelor. Mi se sfâșiase ființa prin hățișurile lumii și îmi purtam cernite gleznele prin

Să nu rostești nimic! Nimic să nu atingi! Cu un singur gest am putea ucide acest sentiment abia intuit: niște întrezăriri care ne bântuie cotidianul, precum nuferii adâncul cu glod.

Baloane uriașe cu heliu mă purtau prin cer în toate acele dimineți răcoroase; tatuam cu arătătorul o casă pe aburul sticlei, o-mpachetam în mecanismul unui ceas de perete oprit și o trimiteam la

Se umpluse lumea de argint în acea dimineață: toate cântau! Umblau prin noi elipse, eliziuni, gesturi inconștiente și eram triști din cauza adevărurilor care creau spații intermediare. Din absența

Umbla în armură pe vaierul treptelor când într-o marți după-amiază i-am strigat în timp ce îmi întindeam muțenia la zvântat în arșița verii suflete pentru ce ești mâhnit și s-au clătinat în mine

Niciodată firesc... Ca să ies din mine trebuia să sparg în fiecare dimineață ușa. Din lipsă de inspirație coboram întotdeauna pe scara de incendiu. Ritmic neprevăzutul ne arunca față-n-față: de

Când iubești pe cineva trebuie să păstrezi distanța potrivită... Ca atunci când, după ce l-a sărutat neființa, îi pui mortului un ban în gură.

Te privesc din inima dimineții târzii întoarsă cu spatele spre fereastră cum plutești somnambul acolo unde Lethe și Acheron formează o deltă îți scriu de la capătul lumii soarele se ascunde de

O tristețe insuportabilă trecea prin noi, ori de câte ori ne priveam cu luciditate, ochi în ochi, ferindu-ne privirile. Sirenele ambulanțelor spărgeau noaptea urbană. De frică, nimeni nu

Sorb, noapte de noapte, cuvintele pe care nu le rostești. Între noi o fereastră măginește spațiul. O spărtură în întuneric ne desparte și ne apropie. Îți recompun chipul din umbre. Mi-e sete!