Ossian pe canapeaua lui Jung

Departe de mode și tendințe, Daniela Luca forează fără încetare un Insight care, în noul ei volum, este mai adânc decât în cel anterior, Întâlnire în alb. Adâncirea introspecției se face cu prețul abstractizării materiei lirice. Poezia aceasta jonglează cu un vocabular neologic sau de extracție nobilă. Nu sunt de găsit cuvinte tari, foarte expresive. Ai zice că autoarea și-a învârtit creația pe rotisor până când i s-a topit și ultima particulă de grăsime argotică. Acesta este primul strat, cel romantic-lilial, al insight-ului, susținut de un lexic muzical specializat. Aș putea vorbi chiar de instrumentalism, așa cum fusese el aplicat de Macedonski și unii discipoli ai săi, pentru a fi preluat mai apoi de Bacovia.

Alt strat este cel al unui post-simbolism în linia acelui boreal Iuliu Săvescu, și el emul al frustratului Stradivarius. Cunoaștem că simboliștii, spre deosebire de romantici, puneau accent nu pe sentiment, ci pe senzație. Senzația prelucrată intelectual, însă. În Insight vom găsi titluri de secțiuni ce constituie etape ale procesului alchimic: nigredo, rubedo, albedo și tot așa, până la obținerea de aurum nobile, care în viziunea poetei este o „scriitură pe cord deschis”. Cordul acestei poezii este bine controlat de intelect, aș spune chiar că trăirile pătimașe sunt mușamalizate, domolite prin muzicalizare. O spaimă este percepută auditiv: „ascult cum îmi torni sânge prin vene/încă o noapte/trupul meu începe să crească/deformat din trupul tău”, iar corporalitatea este înregistrată ca vedenie: „atâtea vedenii îmi întorc ochii pe dinăuntru/încerc să îți văd umerii/să știu ce au purtat până aici”.

Poetica nemișcării fizice („o cameră unde încremenesc/așezată turcește/pe un scaun de os”) este torsionată din interior de zbaterile faimosului dublu romantic: „și nu știu dacă întorcându-mă lent/nu îmi aflu dublul închis” (dublul orb). Cele mai bune versuri sunt susținute de luciditate și de capacitatea de a înregistra geometria fină a aparițiilor „spiritiste”: „prin corp/moartea plutește ca o lumină albă” (mlaștina cu ochi lucizi). De asemenea, bine este când Daniela Luca se trezește din langoare și izbucnește pe hârtie clar, precis, rece, când este bântuită de lucid dreams. Irizarea muchiilor și croaziera prin retină nasc strofe de un coșmaresc glacial: „coșmarul nu se termină aici lasă mereu câte o deschidere/în ochiul străinului/prin el trec nopți în doliu prin mine zvâcnesc păsări/tăiate de muchia lunii” (negro sombra). De altfel, coșmarul îi face poetei ingenue mult mai bine decât visul eterat: „salvează-mă din apele amniotice sunt sufocat de algele morților” (infans).

Prezervarea ingenuității și a curățeniei infantile se soldează câteodată cu versuri confuze, fără miză lirică. Uneori reușitele se ridică la nivelul poeziei feminine de nivel maxim, compensând orice neajunsuri: „deschideam fereastra să tund rododendronul de ceață” (absurdul). Dezarmant este și excesul de pudoare: „am tras rochia mai jos de glezne/să nu mai fiu nici infanta nici lolita”, sau dezamăgirea existențială: „să uit cum putrezește omul în om” (paradoxul). Epifania nimfetică este o stare de beatitudine rarisimă cu două tăișuri. Ea se poate traduce într-un tardiv joc cu păpuși, ori într-o poezie a purității terifiate: „din decor se desprinde fetița agilă/se ascunde iarăși de oameni/mereu în spatele zidului/degetele ei dirijează lent astăzi/moartea algelor//e oarbă/ e surdă//se îmbracă în propria mea piele/își mușcă amprentele vizibile/aleargă speriată de calul negru al lunii/pe străzile tot mai înguste/tot mai departe” (portul epiphaniei).

Noroc, mare noroc că psihanalistul care dublează poetul e mereu expus la coșmarescul cotidian, la bolgiile din subconștientul pacienților. Altminteri poezia aceasta ar putea avea un destin icaric, s-ar topi adică în solaritatea abisală: „imagine voalată//eu număr încet pietrele de lună/oamenii devin spoturi vagi/pe zidul catedralei rămâne scris/un singur nume” (saint andré-des-arts). Ori ca Euphorion, vlăstarul anticei Elene și al lui Faust, zămislire a spiritului nordic cu cel meridional, ar fi victima deficienței de gravitație. Iată cum poate fi diafanizat teluricul Zorba: „aleg câteva poezii sting lumina/iar când nimic nu mă mai cheamă din viu/plutesc în golful ochilor tăi//închiși” (zorba breakdown).

Daniela Luca investește titluri franceze și engleze în modernizarea scriiturii sale. Fericite sunt cazurile în care penelul ei așterne un efect de sfumato peste peisajul descompus în figuri geometrice: „sunt priviri printre romburi transparente” (someone is always absent in that moment). Mă minunez de această poetică inspirată parcă de teoria ideilor traduse în forme geometrice perfecte a ultimului Platon. Și îmi dau bine seama că nu mai există cale de întoarcere spre pământ. Donc, ce-i rămâne de făcut autoarei? Sfatul meu ar fi să poarte mereu în poșetă Filosofia compoziției a lui Edgar Poe. În felul acesta nu va avea șanse să uite modul rațional, matematic de a scrie, iar efuziunile sentimentale și jeluirea imaculării maculate vor fi înțărcate definitiv. Atunci voi fi primul care, picior peste picior, voi lua loc într-o lojă a teatrului unde ea va declama pe scenă: „eu nu am suflet din esență tare/e doar o urmă pe o partitură interpretată stângaci” (concert pentru vioară nesculptată).

(prefață)

---

Daniela Luca, Insight, Editura BrumaR, Timișoara, octombrie 2007, editor Robert Șerban.