poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 6046 .



Cenaclul Agonia.ro - 3 februarie 2007
comunităţi [ poezie.ro ]
lla Café Deko, în incinta Teatrului Național, cu susținerea Revistei Șapte Seri Colecţia: anunturi si cronici cenaclu Agonia.ro

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [elavictorialuca ]

2007-01-28  |     | 



Cenaclul Agonia.ro va continua sâmbătă 3 februarie, orele 14.00, la Café Deko, în incita Teatrului Național București, cu poezie – prezentată de Cornel Ștefan Ghica – și proză, prezentată de Daniel Stuparu. Moderator va fi Felix Nicolau, iar cronica va fi întocmită de Traian Rotărescu.


Cornel — a absolvit facultatea de drept, dar e pasionat încă din școala generală de poezie. Se autodefinește ca „alchimist inconștient”, a colindat lumea, a făcut sport. A participat la o serie de întâlniri literare, a și publicat în „câteva tipărituri”. Vorbește despre el „ca despre o amintire”.


Daniel — a urmat un an de filosofie, unul de limbi străine și patru de comunicare și relații publice. A debutat în 1996 în revista „Luceafărul”, a participat la numeroase concursuri literare de nivel național (Moștenirea Văcăreștilor, Costache Conachi, Traian Demetrescu, Pavel Dan, George Suru, Zaharia Stancu, Nicolae Labiș etc.). A publicat poeme, traduceri, eseuri și proză în diverse reviste literare și în antologii.


***


Vă prezentăm textele autorilor, iar noi ne vom pregăti instrumentele de analiză și vă așteptăm impresiile, comentariile, părerile în spațiul alocat comentariilor, sau pe adresa editors@scriptor.info, dar mai ales sâmbătă, cu noi, la Cafe Deko.

Tot pe aceeași adresă puteți trimite textele dumneavoastră care vor fi prezentate în următoarele ediții ale cenaclului.

Cine dorește, dintre participanții prezenți la cenaclu, să ne ofere o lectură a propriilor texte, la finalul întâlnirii noastre, este binevenit!




Cornel Ștefan Ghica



(în)ger în zăpadă

dacă vrei
am să-ți șoptesc
până o să ne supună (cu)vântul
singur printr-o mână de porțelan
mângâind statuile
iarna

te rog
să nu prinzi (în)gerul
intre degetele tale
și să-l faci
zăpadă!



îmBInare de fond cu substanță


sunt bolnăvicios atât cât să mă bucur de sănătatea mea o secundă
apoi întorcându-mă la munca prescrisă de Dumnezeu pe un contract
într-o perioadă nedeterminată să încerc realitatea cu visul meu
ca o fotografie fără fond, doar culoare, insulină și tutun și familie

răbdarea mă caracterizează atât cât să pot dormi
uimit că mai pot trece o noapte fără să mor în ziua următoare
acolo unde semnăturile mele stau îngrămădite, așteptându-și contrastele bicolore,
în alb și negru, ca un vers, ca și o speranță
între două scaune neașezate




mireasa șarpelui
...după un dialog...


n-am vrut să-ți spun cuvântul care te-a întors cu spatele la mine uitându-te în oglindă peste tine în mine cu ochii tăi văzând ochii mei privindu-te

din mine ți-au plăcut cuvintele și doar un sunet te-a întors cu fața la tine spre ce n-am mai putut înțelege uimiți în gândul care ne împinge din spate privind înainte

am vrut doar să nu-ți mai spun că și-n spatele meu mai stau celelalte cuvinte



(o) ascultare unitară


ascultă-mă sunt eu/eu 1
neuron și fum mozaicul sub tocuri
ecou în blocuri vechi (s)cad cărămizi
te întreb mă asculți sau ne împărțim
în două străzi am spus două




și a rămas


alb cu alb
nesigur
cuvântul în (cu)vânt
purtător de săgeți
cu nimeni prin toți
destinația e sufletul morții
și inima vieții

în urmă
sau oriunde
prăpăstiile sunt
dimensiuni de ființă
(ne)clară
hotărâtă
să moară
să rămână

(mereu)
Dumnezeu
(ne) spune
cum să ne ferim
de Dumnezeu




paradigmele din lut în urmele pietrei. Paisie și timpul



vezi tu
copile
de ce pietrele
sunt (mai) pietre
atunci
când nu (mai) știm
pe unde
au curs
apele...?


vezi tu
tată
de ce pietrele
nu (mai) sunt pietre
(de) atunci
(de) când am știut
pe unde
au curs
ploile...


... și urmele noastre
oprind apele?



trupul meu în cameră


țineam minte acel fotograf care nu vedea se rostogolea în cuvinte izbindu-se de pietre
lovindu-se își lăsa barbă deasă și neînțeleasă desena poezie cu urme de sepia
silabele lui erau întoarse sunetele crăpate-n versuri inverse totul era ebraic
orașul avea gustul său în retrovizorie acolo doamnele beau cafea fără zahăr
pătate cu rochii bârfind conglomerând spațiul dintre numele și prenumele iluziei

eu îl țineam între stânci precum o umbră mișcându-și începutul
așteptam ora exactă a sfârșitului acolo unde timpul cade obosit să mai tacă
nu înțelegeam de ce fotografiile ălea nu ne mai văd ele zâmbeau dincolo
aici locul a luat un alt spațiu cu dimensiuni mult rotunjite în culori
o formă într-un nou păcat mai fericit decât trupul meu în cameră




din ceasu' cu litere șterse


după mie potopu'
ai sictir
și după mine critica
aleargă să mă-ntrebe
de ce port ceasul
cu literele șterse-n
limba mare
vorbind limba mică

și ce crezi
că știu să le răspund
cât mai e timpul
rămas între noi doi
un potop
și-un sictir la oră fixă

nu te uita la mine
eu nu m-am uitat azi
în calendar

să văd dacă mai sunt...



oameni îngropându-se

oamenii
(pre)cum ființele iubindu-se până la naștere
până la culoare până la noi cei care
avem cuvintele atât de scurte

oamenii sunt oameni și ce-i bine în asta?
fă-mă să înțeleg până la urmă ce suntem chip sau asemănare
sau totuna sau niciuna din sunetele ieșite cu dumnezeu înainte
în trupurile goale cu mâinile murdare scormonind țărâna?

și revin și întreb:
cât de lung
e drumul
dintre aripă și pasăre?

atât de lung
incât
toate rănile
devin continente...



Încă o trecere, încă un drum. Dumnezeu cu nota de plată.


un an pe care am să-l ascund în buzunar
precum o gumă de mestecat folosită
lipind interiorul
să-mi aduc aminte c-am trecut

o să-mi pun ochelarii de soare

o să mă îmbrac cu haina din piele
neagră și scurtă

o să-mi încalț ciocatele lungi

și-o să pornesc motorul

în urma mea n-am să las decât
aerul care n-a vrut să intre-n mine
respirând tăcut ce-a mai rămas

(...și parcă-l aud pe Dumnezeu
ieșind prea târziu după mine
"băiete
ai uitat restul"...)



***



Daniel Stuparu


Anul Schiller


Inspectorul Andrei coborî din tren în stația Jena Paradies, neputându-și stăpâni un zâmbet pe jumătate ironic, pe jumătate amar în colțul gurii: crima oribilă pe care venise s-o investigheze numai la rai nu-l făcea să se gândească. Era o zi răcoroasă la începutul lui iulie, călătoria durase mai bine de nouă ceasuri, și inspectorul se simțea obosit. Vremea odihnei era însă departe. Își potrivi pălăria pe creștet, fulgarinul împăturit pe braț, își aprinse dezinvolt o țigară și porni apoi cu gesturi sigure către stația de troleibuz. Deși călca pentru prima oară în pitorescul orășel în care Schiller predase istoria universală cu două sute de ani în urmă, un observator exterior nu ar fi putut bănui faptul că inspectorul era complet străin.
De-a lungul călătoriei studiase, pe lângă primele rapoarte ale cazului, cu ajutorul unei hărți turistice, atât arterele principale ale orașului, cât și mijloacele de transport cu care îl putea străbate în lung și-n lat. Urcă așadar din Löbdergraben în troleibuzul 18, din care coborî după patru stații în apropiere de Philosophenweg, ulița fatidică pe care se petrecuse dubitabilul suicid al profesorului Hagiu. Eminent germanist al universității Lucian Blaga din Sibiu, acesta pregătea în Jena o teză de doctorat care avea, judecând după rumoarea creată deja printre colegi, să zguduie din temelii întreaga abordare de până atunci a fenomenului romantic german.
Profesorul fusese găsit într-un fotoliu al camerei sale din căminul universității cu venele tăiate și câteva litere de sânge scrijelate pe frunte: BFMT. În momentul în care inspectorul pătrunse în încăpere, comisarul Dürrkopf de la secția regională din Jena a poliției landului Thüringen, un tip masiv cu privire tâmpă și ceafa rasă, îi adresă pe un ton sec, în loc de bun venit: „Ați venit degeaba.” Inspectorul ridică curios o sprânceană. „Cazul a fost deja rezolvat”, continuă comisarul, și începu să explice cu frivolitate propria sa teorie cu privire la sinistrul incident. „Cunoaștem cu toții crizele de melancolie cumplite atât de frecvente în rândul intelectualilor... avem de a face cu un regretabil suicid, nimic mai mult. Acest lucru este confirmat de inițialele de pe fruntea profesorului scrise cum propria mano, după cum o arată și indexul năclăit cu sânge al acestuia de la mâna dreaptă.”
Inspectorul Andrei privi către cele patru litere de pe fruntea vechiului său amic din Hermannstadt, după care întoarse întrebător capul către comisar. „E vorba de o prescurtare”, se repezi acesta să precuzeze, „Bin freiwillig meinem Tod”. Putem presupune că profesorul nu a mai apucat să adauge ultima literă, datorită morții intervenite subit în urma pierderii considerabile de sânge: „E, de la entgegengegangen. Voila!”, mai exclamă acesta, cu emfaza facilă a unui caricatural Hercule Poirot. Comisarul își potrivi apoi ochelarii fumurii pe nas și ieși teatral din încăpere, urmat de către doi agenți slugarnici cu carnețele în mâini și priviri idioate. Fotograful medicului legist se opri în cadrul ușii, imortalizând pentru o ultimă oară scena. Era un tip robust, cu privire vie și ochelari de vedere.
Inspectorul întoarse privirea spre locul crimei. După cum bănuia, în fața fotoliului în care se găsea trupul neînsuflețit al profesorului se găsea o oglindă. Pe peretele dinspre răsărit al odăii inspectorul mai găsi câteva cărți cu pagini încărcate de sublinieri. Le înghesui într-o sacoșă, în vreme ce doi brancardieri scoteau trupul profesorului din încăpere, sub privirea atentă a medicului legist. Își încheie apoi haina și ieși. În prag observă că bocancii profesorului erau neobișnuit de murdari, acoperiți cu un strat gros de noroi uscat.
După o plimbare întortocheată de la Goethegalerie până pe Ernst Häckel Straße, ajunse în sfârșit la Heiliger Jagd, un motel ieftin din apropierea gării, cu stucaturi medievale false și mobilier ordinar. Răsturnă sacoșa cu cărți pe masa prăfuită de la fereastră, își făcu un nes și se apucă de citit. Era convins că acest drum nebătut încă avea să-i dezvăluie adevărul despre moartea profesorului. Se găseau acolo Der Geisterseher de Schiller, Der Groß-Cophta de Goethe, Dogme et Rituel de la Haute Magie de Eliphas Levi și Le Tarot des Imagiers de Moyen Age de Oswald Wirth. Inspectorul mai găsi scormonind pe fundul sacoșei traducerea lui Carl Schmidt din Pistis Sophia, The Passover Plot de Hugh Schonfield și La culpabilité des Templiers de Legman. În prima noapte parcurse mai bine de jumătate din ele.
În dimineața următoare vizită fugitiv toate locațiile care i-ar fi putut oferi vreun indiciu: casa cu grădină a lui Schiller, universitatea, biblioteca landului. La Casa romanticilor studie cu interes privirea vie a lui Fichte înfruntând chipul de gips al lui Kant, în spatele unei inscripții ce titra greșit titlul celei mai celebre opere a lui Hegel: Die Phänomenalogie des Geistes. Zâmbi cu subînțeles, conștient că orice coincidență își are rațiunea ei de a fi, după care se întoarse la hotel. În aceeași seară parcurse și cărțile rămase, adormind îmbrăcat pe canapea, cu capul pe o imagine din Tarot, ce părea a reprezenta o zeiță nudă.
Se trezi în ajun. Cea de-a treia zi urma să fie dedicată unei incursiuni intempestive în Weimar. După o călătorie de zece minute cu trenul, timp în care își făcuse un plan mental al orășelului de suflet al lui Goethe, inspectorul coborî din tren și porni hotărât către Piața Teatrului. Trecu pe lângă un grup de turiști care se pozau în preajma celebrei statui a clasicilor din Weimar, coti la stânga și se opri la casa memorială a lui Schiller. După un tur de douăzeci de minute prin odăile acesteia elimină încă o variantă de pe listă și porni spre reședința de odinioară a lui Goethe, de pe Frauenplan. Petrecu aici mai bine de un ceas hoinărind prin încăperile conacului goethean ce nu păreau să se mai termine, după care își făcu câteva însemnări și porni către Johannesfriedhof, acolo unde se găsea cripta princiară în care, alături de marele duce Karl August și ducesa Anna Amalia, se odihneau și osemintele lui Schiller și Goethe. Spre seară, se întoarse la gară pe o străduță lăturalnică pe care admiră en passant statuia lui Wieland, locuința lui Eckermann și cerul sângeriu al asfințitului.
Revenind în Jena, se închise în camera sa de hotel și făcu un scurt raport de mână cu primele concluzii. Nu se găsea departe de țintă, mai rămânea să îl găsească pe judecătorul în slujba căruia se afla călăul acestei istorii, a cărui identitate între timp o aflase. În cea de-a patra zi reveni înfrigurat la Casa romanticilor, unde Novalis îi făcea cu ochiul din inima unei misterioase flos sapientum. Urcă la etaj și pătrunse în încăperea în care Alfa sclipea enigmatic din titlul cărții lui Hegel. Pătrunse într-un ungher întunecat al încăperii și așteptă...
Când clopotul bisericii din dreptul statuii lui Johannes Friedrich cel Mărinimos bătu ora doisprezece, voci aspre se auziră dinspre scări. Din ungherul său întunecat inspectorul zări doisprezece bărbați cu măști, învăluiți în mantii, intrând pe rând în odaia cu pereți înalți. După câteva clipe de încordare ce avură pentru inspector gustul acelei veșnicii de care scrisese cândva Boethius, o umbră înaltă se ridică din mijlocul celor doisprezece și așeză pe pupitru un manuscris cu coperte scorojite. Ieși apoi în tăcere, urmată de bărbații învăluiți în mantii.
După câteva clipe inspectorul părăsi ungherul său și luă manuscrisul, pornind spre hotel. Știa despre ce carte era vorba, ca și faptul că cei doisprezece îl așteptau. În dimineața zilei de joi, inspectorul întocmi primul raport oficial pe care îl trimise într-un mesaj electronic criptat secției de criminalistică din Sibiu: cele patru inițiale fuseseră într-adevăr scrise pe fruntea profesorului chiar de către acesta. Ele nu aveau însă nimic de a face cu vreo intenție sinucigașă, așa cum afirmase Dürrkopf. Nu erau însă lipsite de o anume legătură cu prezumtivul idol al unei obscure fratrii medievale: BaFoMeT. Profesorul scrisese numele cu caractere latine însă fără vocale. Cea de-a doua aluzie la limba vechilor rabini se găsea în oglinda în fața căreia profesorul reușise să împingă fotoliul cu ultimele puteri. În Atbaș, străvechiul cod de încifrare iudaic folosit în Vechiul Testament și în manuscrisele de la Marea Moartă, cele patru consoane din ת מ ו פ ב deveneau gnosticul א י פ ו ש.
Al treilea element ce conferise inspectorului încă o cheie în dezlegarea misterului morții profesorului era poziția în care acesta alesese să își găsească sfârșitul: gleznele îi erau încrucișate, iar mâinile însângerate se odihneau vigilent pe spetezele fotoliului. Pe retina inspectorului se derulară câteva zeci de simboluri, din care doar unul însă avea legătură cu Bafomet și misterele Sofiei: Diavolul din Tarot. Singurul lucru pe care păreau a-l avea în comun era ambivalența acestora, ce lăsa loc la interpretări diametral opuse.
Toate aceste elemente duceau la un singur nume, descoperit de către inspector în timp ce studia însemnările din cărțile profesorului: enigmaticul contele C. Misteriosul personaj implicat în afacerea colierului era și cel care avea să fondeze ritul egiptean al masoneriei. Ce legătură avea Diavolul, recte Bafomet, recte Sofia cu acesta, și cu teza la care lucra profesorul? Răspunsul se găsea în manuscrisul încredințat vremelnic inspectorului de către fantomaticii membri ai conjurației romanticilor. În spatele textelor date publicității, în care Schiller, Goethe sau Carlyle luau în răspăr povestea contelui C., prezentându-l ca pe un mistificator, lucrurile păreau a sta mai degrabă invers. În interiorul manuscrisului aflat în grija inspectorului se găseau câteva misterioase scrisori descoperite de profesorul Hagiu în arhivele bibliotecii Anna Amalia din Weimar.
Prima scrisoare era trimisă de către Schiller lui Goethe, pe data de 24 iunie 1789. În aceasta, cel dintâi îi destăinuia celui din urmă intențiile sale de a publica o urmare la Clarvăzătorul, despre care vorbise deja cu editorul Cotta. Acesta își manifestase acordul în această privință, dat fiind succesul răsunător al primei părți. În a doua parte, contele C. urma să revină pe scena intrigilor politice din Veneția, pentru a-l reabilita pe prinț, pe care reușește să-l smulgă din ghearele conspirației antiiudeomasonice orchestrate de iezuiți, în mrejele căreia fusese prins fără voia sa.
În cea de-a doua scrisoare, care data din același an, Goethe îi răspunde, în urma deznodământului tragic al scandalului din jurul afacerii colierului, cu scepticism lui Schiller, așa cum o făcuse de altfel și cu câțiva ani în urmă, în 1781, față de Lavater, îndemnând la prudență. Discutase între timp problema și cu Wieland în cadrul lojei Amalia zu den drei Rosen, și acesta împărtășea convingerea că în asemenea vremuri tulburi în care era atât de ușor să iei negrul drept alb și falsul drept veridic, într-o vreme în care șarlatanii se amestecau cu adepții autentici și ochiul profan cu greu putea să distingă grâul de neghină, darea la fund era singura soluție acceptabilă, în așteptarea generațiilor viitoare și a unor vremuri poate mai bune. Din tragedia pe care intenționa să o realizeze Goethe prin Marele Copta, în care contele C. urma să explice esența elixirului nemuririi în lumina învățăturilor Ritului Egiptean, ieșise până la urmă o neglijabilă comedie. În timpul călătoriei sale în Italia el vizitase la 1787 familia lui C. din Palermo, care însă nu înțelegea mai nimic din ideea de inițiere.
În cea de-a treia scrisoare, Schiller — care nu era mason, dar era însurat cu fiica unuia, Charlotte von Lengefeld — nu mai împărtășea nici el convingerea că publicarea unei continuări la Clarvăzătorul ar fi de bun augur, și îi scria lui Fichte, la care se afla manuscrisul, să nu i-l mai trimită editorului Cotta, așa cum era înțelegerea, ci să-l ardă fără alte explicații.
Odată parcurse aceste scrisori, inspectorul se lăsă pe spate în fotoliu și închise ochii: știa deja care era conținutului manuscrisului de la Romantikerhaus, fără a-l mai studia: era misterioasa urmare la Clarvăzătorul, crezută pierdută. Profesorul sibian își propusese reabilitarea lui Schiller în teza sa, și intenționa să o prezinte în acest an, cu ocazia a două sute de ani de la moartea lui Schiller, în cadrul Reuniunii Anuale a Germaniștilor de la Berlin. Conform unei file de jurnal rupte dintr-un caiet neidentificat, găsită între filele îngălbenite ale exemplarului din Pistis Sophia, Hagiu luase deja legătura prin intermediul unui coleg - un profesor de teologie catolic, specialist în erezii și gnoza paleocreștină – cu un editor dispus să îi publice la timp lucrarea, sub un titlu pe cât de aluziv, pe atât de elocvent: Celălalt Schiller.
În acest moment inspectorul Andrei înțelese unde se găsea veriga lipsă, și cine putea avea interesul de a împiedica publicarea cărții. Își aminti de bocancii profesorului, și nu îi trebui mult să afle că în împrejurimile Jenei se găsea un sătuleț numit Drackendorf, în care păstor era un anume preot Gottlos, care administra și o mică editură din fondurile parohiei. După câteva telefoane, inspectorului i se confirmă bănuiala că acesta era un fost coleg de seminar cu profesorul teolog care se angajase să îl ajute pe Hagiu, și încă un detaliu prin care lanțul slăbiciunilor se închidea: același Gottlos era și confesorul lui Dürrkopf, al cărui trist rol de mercenar îi sărise în ochi de la bun început.
În dimineața zile de vineri, 7 iulie 2005, inspectorul porni cu pas hotărât spre Drackendorf, un sătuleț aflat la câțiva kilometri de Jena, nu înainte de a expedia două scrisori în regim de urgență, una către poliția regională din Jena, cealaltă către parohia setului Drackendorf. În seara aceleiași zile, sub frunzișul teilor ce își scuturau floarea deasupra portalului năpădit de iederă al bisericii din Drackendorf, inspectorul zări o umbră masivă strecurându-se pe lângă coloanele de piatră către intrare.
În interiorul bisericuței în stil romanic părintele iezuit Gottlos se îndrepta șovăielnic către confesional cu o lumânare ciudată în mână. În mintea sa nu era decât depeșa anonimă prin care fusese informat că fapta sa fusese descoperită, și că loialul său fiu spiritual se întorsese împotriva sa, dându-l de gol. În același timp Dürrkopf se apropia cu pas tremurat către altar, cu mâna dreaptă încleștată în buzunarul hainei pe mânerul unui revolver. Scrisoarea pe care strângea în cealaltă mână îl informa prin intermediul unui binevoitor anonim că Gottlos avea de gând să spele putina după întâlnirea lor obișnuită de vineri seara. Comisarul înțelesese în sfârșit că până atunci nu fusese decât un instrument în mâinile unui păpușar sinistru, de care acesta socotea acum că se poate descotorosi.
Inspectorul își aprinse o țigară. Nu făcuse în nici unul din cazuri mai mult decât o simplă informare. Acum nu-i rămânea decât să stea deoparte și să privească, fără vreo plăcere deosebită, cum răul avea să se întoarcă, în inconștiența sa, împotriva lui însuși.
Părintele Gottlos aprinse lumânarea cu gesturi calme și o împinse pe sub grilajul de lemn către scaunul pe care avea să se așeze fiului său spiritual, ducând mâneca sutanei la nas șui trăgând ușor capul într-o parte. Discuția celor doi nu dură mult. După câteva minute, inspectorul auzi o împușcătură. Zări apoi o momâie masivă, ieșind din bisericuță cuprinsă de agitație. Aceasta se împletici pe treptele de la intrare și căzu la pământ cu un horcăit ciudat: era comisarul, intoxicat de fumul otrăvit al lumânării din confesional, acolo unde fratele iezuit Gottlos zăcea in inconștiență într-o baltă de sânge.
Inspectorul își stinse țigara și porni înapoi către Jena. Odată ajuns la hotel, alertă poliția locală. Apoi își adună cu gesturi calme lucrurile din încăpere și porni spre poștă. Mai erau două ceasuri până la expresul de Viena, timp în care mai avea de expediat alte două scrisori. Una către profesorul Brittnacher din Berlin, coleg de breaslă al profesorului Hagiu, pe care îl ruga să preia un colet cu materialele documentare de la recepția lui Heiliger Jagd, acolo unde le depusese spre păstrare. Cealaltă, către superiorul său din țară, un anume Gâdea de la județ, în care se găsea, deja semnată, demisia sa...





Foto - Ela Victoria Luca, "Les Chartriers", Paris, dec. 2006


.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!