Ștefan Octavian Iosif›Poezii

Cu părul nins, cu ochii mici Și calzi de duioșie, Aieve parc-o văd aici Icoana firavei bunici Din frageda-mi pruncie. Torcea, torcea, fus după

Fantastic joacă rândunici zglobii În cerul plin de umbră și lumină, Și-i liniște adâncă în grădină, Sub piersicii cu flori trandafirii... Cu

Nopți de veghe, nopți cu cerul Limpede cum e cleștarul... Umblă ziua alb ca varul Cine v-a-nțeles misterul! Albe nopți de insomnie, Nopți de

Aș vrea să cânt, să-mbrac în mândre rime Norocul rar ce-n cântec nu încape, Că nu e vers pe lume să-l exprime, Ci ca-ntr-un murmur nesfârșit de

Se-ntoarce toamna iar, cu aiureli De vânt pe la ferești, Tu, suflet plin de griji și de-ndoieli, Te-nfiorezi de tristele-i povești... El

Lună, tu, care te duci peste zi, O, ce se-ntâmplă cu tine? Spune, crăiasă a nopților și Candelă a nopților line! Torță de-argint ce spânzură-n

Mi-e dor de-un vis așa curat Și alb ca albul de hermină, Să râd ca florile-n lumină, Să uit că ros e de vermină Copacul vieții scuturat... Mi-e

Priveghiuri lungi de toamnă. În sfeșnic lumânarea Se luptă-n întuneric, tot scăpătându-și zarea, Precum se luptă somnul cu jalea ce te-apasă În

Codrule, stăpânule, Codrule, bătrânule! Mișcă-ți tu poienele Și-ți ridică genele, De privește până-n zare: Nu s-arată șir de care, Șir de care

I E secetă, și de căldură Pe câmp porumbul se usucă, Mor vitele în bătătură, Și norii vin... ca să se ducă... Prin sat aleargă

S-a stins pe uliți cel din urmă zvon. Arar un pas răsună monoton Pe trotuarul luciu și pustiu... La colț, în umbră, micul vizitiu Așteaptă un

Vor înflori curând Pe coastă merii, Și va suna curând Ceasu-nvierii. Schimba-va bruma grea În strop de rouă, Ca să răsfrângă-n ea O lume

M-apropiu din nou de dumbrava cea sfântă, Să cad în genunchi la străvechiul altar. O dragoste veche din nou mă frământă: Îmi freamătă frunza, iar

La Nürnberg, în vechiul castel, Stăteam rezemat de-o fereastră, Privind cum se-mbracă sub el Orașul în negură-albastră. Și purpur plutea în

I Visez. Încet se face dimineață... Sus, din mansarda--cuib de rândunică, Proptit de geam, mă uit în jos cu frică La uriașul adormit sub

Când seara-n ceasuri de singurătate Îmi sprijin fruntea visător pe mână, Povești străbune, cântece uitate, Cu glasuri de tilinci îndepărtate, Îmi

La fereastra spre livadă Din copită murgul bate, Frâu de-argint să-i scot din ladă, Scumpă șa să-i pun în spate, Să pornim iar împreună Peste

Trecea în cârjă sprijinit Pe ulița pustie, Și-n caterincă, ostenit, El învârtea necontenit O veche melodie. Era un cântec ce-l

Atâtea nopți de zbucium și veghere Ce slab și palid te-au făcut la față! Ca un drumeț din văi pierdu-te-n ceață Te bucuri azi, că vezi că noaptea

Te duci și, cum zâmbești nepăsătoare, M-abat din cale și mă simt murind... Pierdut spre tine brațele-mi întind Ca-n urma unei viziuni fugare,

Þi-aduci aminte de grădina morții? Era-n amurg, când ziua se îngână Cu noaptea, și, ținându-ne de mână, Lăsasem pașii noștri-n voia

Se-ntinde fără de hotar câmpia În visul liniștii de-amiaz furată... Doar, ca o liră-n aer spânzurată, Sus, cântă, nevăzută, ciocârlia. Dar ce

Citesc... De sub pleoapă nu o dată Îmi scapără în jos, pe obrazul meu, O lacrimă... și te citesc mereu Și parcă te-aș citi întâia dată! Ce

Mergeam în întuneric și fără nici o țintă, Cu fruntea încrețită, cu ochii în pământ, Să plâng de mult uitasem, uitasem chiar să cânt, Căci fericit