Ștefan Octavian Iosif›Poezii

Același loc iubit umbrești Și-un colț de cer întreg cuprinzi, Nuc falnic, strajă din povești, Deasupra casei părintești Aceleași crengi

Asfințește. Printre ramuri Aurite-n foc de soare, Tremură nenumărate Mici ferești strălucitoare. Sub arțar, plecat, moșneagul Șade cu

Streșinile se dezgheață, Picură mărgăritare... Ce de lume! Ce de viață! Și ce larma-asurzitoare! A întinerit natura; Negustorii

Când pisica nu-i acasă... Doarme dus sfânt\' Niculae În vestminte argintii, Dar ce colb e în odaie Și ce zarvă de copii! Au rămas stăpâni

Te simți mai singur astă-seară, Mai mohorâtă-i azi odaia... Auzi cum șiruie afară, De-a lungul streșinilor, ploaia! Trist, ca o

Un zvon din sat în sat străbate Și dă poporului curaj, El pleacă-n valuri tulburate Și se îndreaptă către Blaj. Sunt preoți și mireni, cu

Da, mult mai bine ar fi fost Să fi rămas în sat la noi, De-ai fi avut și tu vreun rost, De-am fi avut pământ și boi. Că suntem nevoieși de

La orândă-i o beție Strașnică în astă-seară! Nimeni nu mai vrea să știe Ce viforniță e-afară... Glasuri vesele răsună, Zic vioare, urlă

Tu, singuratică și-albastră, Rătăcitoare-n infinit, La ce mă chemi necontenit Acolo-n colțul de fereastră, Să te ador înmărmurit?... Și spune-mi

Salută zdrăngănind din strune, Bătând cadența din picior, Și cântă, legănându-și capul, Cobzarul, mândru cerșetor... Iar după datina

Trei vagabonzi la poartă-mi vin; Artiști — o mică trupă: Copiii după ei se țin, Și câinii dau să-i rupă... Sunt doi micuți, e mama lor; Ea, cu

Cunoști pe călătorul străin ce rătăcește Lăsat de-ai săi pieirii, pe căi necunoscute?... Paragini fără țărmuri se-ntind pustii și

Acolo, noaptea, se zărește Lumină până dinspre zori, Și toată casa auiește, Acolo cântă trei surori! Lucrează-ntruna la dantele, Pe deget

De ziua numelui, în dar, Primise roze Anișoara... Le-a strâns frumos într-un pahar, Dar rozele muriră seara... Le cercetează

E noapte; la micuța casă Fereastra licăre-n lumină... Vezi fețe vesele la masă: Ei povestesc glumind și-nchină. Tu, singur, te strecori prin

De mult înstrăinatul De-abia ce ți-a sosit, Așterne-i, mamă, patul Să doarmă dus băiatul Bolnav și obosit! Bătu el multă cale De când te-a

Îmi place să mă satur bine, Pe urmă — descheindu-mi vesta — Să mă așez, lângă fereastră, Într-un fotel, să-mi fac siesta; Să-mi sun în buzunare

E mult de-atunci... e mult, nepoate, Și ca prin vis le văd pe toate... Hei! să te miri, să te cutremuri De câte-au fost nainte vremuri... Și-i

Pornește-n zvon de zurgălăi Vuind caleasca boierească, Dănciugii goi s-alungă droaie, Boierul strigă din calească: — Hei! cine vrea această

Măreț amurg de sărbătoare Domnește-n veselul oraș, Un nour arde-n depărtare Ca un tăciune uriaș. Se-ntoarce lumea din poiană, Călări, pe jos,

\"Wer nie sein Brot in Tränen ass...\" GOETHE Răsare vechiul soare iarăși Și trebuie să-mi părăsesc Din nou acuma adăpostul, Să-mi cat pe

Ferestrele gem zguduite De vânt – e un viscol afară! Cum urlă, cum șuieră-n hornuri – Ce singur mă simt astă-seară… Sunt singur – și-mi vine

Dorm visurile tale, cu tine dimpreună, Și-n sărbători nu-i nimeni, cuprins de duioșie, O candelă s-aprindă pe groapa ta pustie, O lacrimă să

Dorm visurile tale, cu tine dimpreună, Și-n sărbători nu-i nimeni, cuprins de duioșie, O candelă s-aprindă pe groapa ta pustie, O lacrimă să