Rainer Maria Rilke›Poezii

Din domoale destrămări fluide urcă parcurile ne-ncetat; cu poveri de ceruri sus, solide, ce, durând, dintr-un trecut răzbat, peste clare

Ca-ntr-o clipă-acolo, în sfârșit, strânsă din mici case, coaste-abrupte, vechi bucăți de cer și poduri rupte, și de dincolo, de

Atâta negru grav adaugă ani munților acestei țări foarte vechi care-l numără pe Carol cel Mare între sfinții părinților. Din înălțimi

Aici, totul cântă viața de-odinioară nu în semnul distrugerii celor ce cresc spre mâine; neînfricate sunt, în forța lor primară, și cer și

După o zi de vânt, în infinita pace coboară se reconciliază seara ca un amant blând. Totul e clar, liniștit… Orizontul se-ncarcă de

Ce calm nocturne, ce noapte calmă! Înaltul cer se desenează cum destinul într-o palmă. În al cascadei cânt emoționată, nimfa

Peste gardul de mărăcini se-ntinde mica clematită, iar volbura albă, pierdută-ntre spini, așteaptă clipa să se închidă. Aceasta face

Din orașul dens, mai cuminte, ar dormi, visând înalte terme, duce-n febră drumul de morminte; și ferești din ultimele ferme îl urmează

Centaurul, el adevăr exprimă prin anotimpuri în salturi trecând, o lume, aflată abia la-nceput, prin puterea lui a umplut. Și numai

Apă grăbită, ce curge – apă uitucă pe care pământul distrat o bea, rămâi o clipă în mâna-mi-uitucă, amintește-ți, aș vrea! Limpede și

Ca, de noi, de insignifianta clipă, să fie mulțumit Dumnezeu înainte ca un val rău să ne poarte pe-a morții aripă. Un moment am fost

În multipla întâlnire să facem oricui al său loc, astfel ca ordinea să se arate prin al hazardului joc. Totul în jur vrea să-i dăm

Trecătoarea de vară O vezi venind pe drum înceată, fericita, cea care se plimbă, pizmuita? La întoarcere ar trebui să fie salutată de

Jardin des Plantes, Paris Sub teii turcești de la marginea ierbii, în floare, pe stâlpii-n ușoara, nostalgica lor legănare, papagalii

Prins de-alei, de-o parte și de alta, blând, urmărind vreun semn, departe iar și iar ducând, într-un grup pătrunzi deodată, unde

Simți cum nu-i nici o cărare să-nceteze și să stea; de pe calme scări, ușoare cad cărările, atrase prin nimic de-un povârniș pretutindeni

De-audierea regilor deoparte și iazuri și-eleșteie înrămate ținute sunt. Sub valuri stau ca moarte, și Monsenior oricând pe-alături poate

Zei pe lângă-alei și pe terase, niciodată zei crezuți deplin, care-mbătrânesc în șiruri trase drept, cel mult Diane blând atrase când

Însă lacuri sunt aici, în care chipuri de naiade de pe mal, ca-ncâte, strâmbe zac în val; și-s aleile prin pălimare ca închise într-o

Și natura – augustă și de parcă ar răni incert hazard stingher, regilor din legi le lua, să-ntoarcă fericită pentru tapis vert

Spre un zeu al liniștii oricine se îndreaptă. De cânți iubirii lui liniștea lui ți-e dată. Acest imperceptibil schimb în freamăt viu

Neapole Închipuie-ți unu-arzând că-aleargă și-s învingătorii după el, și îndată-ajuns la țel către-o sută brusc se-ntoarce-acel iute-alergăt

Nici o grea durere să nu-i cadă de pe fața stinsă, că prin soartă ea prin tragedii încet își poartă, desfăcut aproape, veștejit, un mănunchi

Sankt Petesburg Când pe negrii-acei trăpași, călare, (zvelți, din hergheliile Orlov) –, pe când, după-nalte felinare, iar zăceau