Rainer Maria Rilke›Poezii

Acasă,-s numai între zi și vis, când dorm copiii doborâți de joacă, iar ăi bătrâni slomnesc, pe când mai joacă,-n cămin, văpăi

E parcu-n loc înalt. Ca dintr-o casă dintr-însul ies, amurgul când se lasă, și-ajung în seară,-n câmp întins și-n vânt, același vânt

Cad frunzele ca de departe, cad parcă și grădinile celeste pălesc, iar în căderea lor nu este decât refuz... Și,-n nopți, pământul greu

Paris Umblă și-ntrerupe-orașul, des, ce pe locu-i stins e doar o umbră, cum prin clara ceașcă trece, sumbră, o spărtură. Și pe el se

Mi-s dragi orele sumbre ale făpturii mele când simțurile-n foarte adânc au să coboare: ca de prin vechi scrisori adi-o boare a vieți-mi

N-am casă părintească, nici nu știu să fi avut vreodată parte de una; maică-mea, departe, în lumea largă m-am născut, iar nu aici. Acum

O, ce departe-s toate și ce pierdute-s, ele, de mult, lumina-mi, poate, e-a unei stinse stele de mii de ani. Și, parcă, din

Paris Uneori, când seara (nu-i ciudat?), clătinând din cap, se-opresc deodată și sub pălăria lor și-arată un surâs cârpit, neîncetat.

Cel ce,-acum, plânge undeva în lume, fără vreo noimă plânge-n lume, mă plânge chiar pe mine. Cel ce,-acum, râde undeva în noapte, fără

Ce bine-i, suflete, să nu te iei la harță cu fratele-ți mai vârstnic, trupul tău; să fii puternic grație forței sale, să-l simți

Singurătatea e ca ploaia, care suie într-asfințit din marea amăruie; din șes, pe care nici țipenie nu e, ea urcă-n ceruri care,-adesea,

Dinspre păduri, adie nouă boare. Prind ciocârliile să zboare și-nalță, fără număr, cu ele, cerul greu de dus pe umăr. Se mai vedea

Norodul însetând, o fată, încă neînsetată, se rugă de stâncă să dea puțină apă alor ei. Dar ramura de salcie, nedând semn, rămase

E unul care,n mâna-i, ține toate – din pălmi, ca prundul, să i se prefire. Frumoase,-ntre regine, peste fire, pe unele, în marmuri,

Ce să însemne, oare, că de la o vreme-ncoace,-n adânc, ceva se coace ca un sfârșit ce doare? Grădinile rozalbe,-n alt anotimp, acum,

Oricine-ai fi: ieși seara din odaia în care nu sunt taine pentru tine, a ta, cea mai departe,-i casa aia: tu poți să fii oricine. Cu

Printr-o-nclinare-a frunții-alungă el tot ceea ce restrânge și constrânge, rotit fiind, în inima-i de înger; întregul viitor, ca un

La capătul cătunului, o casă ca și cum alta n-ar mai fi pe lume de singură ce este. Fără nume, ulița duce-n

Li-i gura ostenită foarte, cast, sufletul, și neamar. Păcatul, ca un dor de moarte, îi tulbură în vis arar. Unul se-aseamănă cu

Fu lungă vara – iată, ceasul, Doamne,-i să adumbrești cadranele solare, făcând să bată,-n șesuri, vântul toamnei. Mai dă-le oamenilor

Ridic mâinile (urechea ta asculte): un foșnet vag se-aude; e de-ajuns, singur fiind, să taci, ca lucruri multe tăcerea-ți s-o asculte

Formă și elan ale preadarnic vasului de pe-al zeiței umăr, – cu tiparul nostru e zadarnic să-l compar, dar pofta-i fără număr: în

Privighetoare, inima-ți mai mult decât a altora exultă – preoteasă a dragostei, al cărei cult e unul al ardorii. – Sihla deasă te

Nu-i trist că ochii noștri-au pleoape? Că nu-s deschiși mereu spre-a se uita, atunci când capătu-i aproape, la tot ce lași în urma