Rainer Maria Rilke›Poezii

Se naște din priviri, acolo sus, întruna chipul unei lumi, de preț. Doar uneori, pe-ascuns, un lucru-n plus venind, se-așază lângă el

Să-l recunoască cine-ar mai putea pe cel ce, rupt de sine,– adânc coboară spre-o altă viață, brusc curmată doară când pagina se-ntoarce

Aş vrea s-adorm pe cineva în cânt, alături să-i şed şi să-i fiu. Aş vrea să te legăn, aş vrea să-ţi descânt, să-ţi intru-n somn, să-ţi ies din

Nezăbovit, privirea a trecut mai departe de colina însorită, de drumul abia început. Astfel ne cuprinde ce nu am putut să cuprindem –

Din câmp, grav cântec sună; nu știu ce simt, înfrânt… „O, vino, fată cehă, să-mi cânți un cântec sfânt.” Ea secera și-o lasă, dând zor

Al miezurilor miez, inima inimilor, migdală ce te-nchizi şi te-ndulceşti – acestea toate, până la capătul lumilor sublime, e carnea rodului ce

În cercuri tot mai vaste îmi depăn viaţa mea şi-mi fac deasupra lucrurilor drum; pe cel din urmă, poate, nu-l voi mai încheia, dar îl voi

O, nu prin tine, gură infidelă, aș vrea să-mi spui acum voința mea; te-am încercat deja, dar tu amesteci hazardul inimii în ce îți voi

O lampă pe lăsate foi deoparte și până-n lemnul mobile departe doar noapte-n jur. Acum putea el să dispară în stirpea-i, care se topea cu

Fructele de ce le-am zugrăvit? Poate unde te-am zărit culegând căpşuni în grădină. Florile de ce nu pier în mine? Nu oare unde bucuria

Prea tare-elogiul unui trandafir să-ți pară pentru-aleasa-ți, s-ar putea: Ia plantă fin brodată fir cu fir și cu-ascuțita-i

Cum, de pietre și metale, bolta cu sclipiri încântă, sumbră-n brun mijește-o sfântă după lumânări prea pale. Din rotund plafon, stând

Gânduri de noapte pe care vechi presimţiri v-au adus, prin care chiar tăcerea copilului se-ndeamnă, vă cuget pe-ndelete – şi sus, acolo sus, o

Noapte. O, tu, în străfund chip mistuit într-al meu. Tu, contemplației mele uimite profund, tot ce îmi este mai greu. Noapte, fiori ce

Din fabrici, prin amurgu-ncins, bărbați și fete ies; – pe-amare frunți joase grija, cu sudoare și cu funingine, s-a prins. Prostite

Ei se uită fără voie la copil când se joacă; fața lui totundă uneori se vede-aievea din profil, cum un ceas, pe ultima secundă, împlinește

Măşti! Măşti! Lui Eros chipul să-i astupe: Cine îndură faţa-i ce dogoară, când el, asemenea solstiţiului de vară primăvăratecul preludiu-l

Stă firesc la catedrală, iată, pe imensa treaptă, lângă-o roză de vitralii, cu un măr în poză, fără vină pururi vinovată pentru cel născut

Eu te găsesc în lucrurile toate, cu care-s bun, şi-am gingăşii frăţeşti; bob, te-nsoreşti, în cele ne-nsemnate, şi, mare-n cele mari te

Exilat în munţii din suflet. Priveşte acolo, ce mic, priveşte: ultimul sat al cuvântului, şi încă mai sus, mai mic, undeva, cel din urmă

O cupă peste alta aşezată pe-o buză veche de marmor rotund, din apa de sus abia aplecată, pe ape ce jos aşteptând se-ascund. Tăcând acelei

Fă-mă paznicul depărtărilor tale, fă-mă să am pentru pietre-ascultare, dă-mi ochi pe care să-i desfăşor pe-a mărilor tale însingurare; să

Trei domni cu șoimi au vânat, ospățu-așteptându-l cu drag. Dar îi luă și-i conduse-un moșneag. Fuduli călăreții au stat lângă acest întreit

Fără de preget, chiar de ştim priveliştea iubirii, Şi ţintirimul cel mărunt cu nume care plâng, Şi groaznicul abis a-toate mut în care