Rainer Maria Rilke›Poezii

Din neamul nobil, vechi, statornicie prinsă-n a ochilor arcadă. Neschimbat albastrul, spaima din copilărie. Smerenie, ici şi colo, nu

Văd înapoi ce greu și-amar trecură anii de-altădată; acum eu, în sfârșit, sunt, iată, ce năzuisem: un școlar. La „Drept” mi-a fost întâiul

Am fraţi în sud, am mulţi şi în sutane, în mânăstiri în care laur creşte. Ştiu, ei zugrăvesc madone omeneşte, visez adesea despre tineri

Ce-au simţit atunci: nu este oare decât orice taină mai dulce şi tot pământesc: când puţin palid încă de groapă, uşurat a mers către

Uriaşă bolta de splendoare plină, hambar înalt, prinos de lumi deschise. Noi - prea departe de a ei lumină, aproape iar de-ntoarcerea-n

Căci noi suntem doar coajă, frunze rare. Moartea cea mare, ce-i în fiecare, ea este fructul, e al firii miez. Doar pentru el

Tu, căreia nu-i spun că noaptea zac plângând, care blând mă osteneşti ca un leagăn. Tu, care nu-mi spui când veghezi din pricina mea: de ce

Când aproape ca-n inimă poţi auzi ceasuri bătând fără grabă, şi când cu voce slabă, lucrurile se-ntreabă: eşti aci? –: Atunci nu-s acel ce-n

Plini de spaimă, cum n-au fost vreodată, risipiți, străpunși de veșnicie, stau pitiți cu toții pe-o câmpie spartă, și să-i rupă n-o să

Şi se-abătu ca grindina afară: Voi ce-I promiteţi? Dumnezei destui aşteaptă-n jur o vorbă doar să spui. Dar de-i alegeţi, Domnul vă

Deoparte înflorește somnul rău în care-ntruna furișate strângeri găseau iubirea noilor răsfrângeri ce deschideau supuse-adâncul său, și

Fericiţi cei ce ştiu că îndărătul tuturor graiurilor stă negrăitul; că de acolo – binecuvânt, măreţie ne vine şi-avânt. Desprins de aceste

Cum fluviu-şi rupe ţărmii la vărsare cu gura plină de torenţi, aşa ţâşni cu vocea-n ultima-adunare printre bătrâni de triburi Iosua. Cei ce

La ceai, la fel cu ceilalţi, şedea. C-apucă altfel ceaşca, la-nceput, – puţin altfel ca alţii – mi-a părut. Şi brusc zâmbi. Aproape că

Dacă aş fi crescut pe undeva unde sunt ceasuri zvelte, zile mai uşoare, ţi-aş fi aflat o mare sărbătoare şi mâinile-mi nu te-ar fi strâns

Tu nu știai ce-i gloata. Străinul oricând găsea cerșetori de îndată. Ei golul din palmă și-l vând. Și guri ei și-arată, mânjite, celui ce

Acolo, unde din uitare, încet ce-am trăit odată se-nalţă spre noi, pur măiestrit, blând, nemăsurat şi-n cuprinsul denecuprinsului

Vânt de promotoriu: n-a fost oare fruntea-i ca un lucru luminos? Vânt opus de vietăți ușoare, întrupând-o unduios i-ai turnat pe sânii

În desăvârşita noapte când ridic privirea din carte, din numerabilele clare rânduri, o, ce stelar de limpede se-mparte, ca un buchet de

Cum alb, ţinut în mână, un chibrit, când încă nu e flacără, se sfarmă şi limbi ţâşnesc-: începe-aşa, grăbit, pe lângă spectatori, în cerc

Lăuntru al mâinii. Talpă ce nu mai pășește decât pe simțire. Care în sus se menține și în oglindă primește căi cerești, ele

Era lume-n chipul celei scumpe- dar deodată ea se revarsă: lumea-afara-i, lumea necuprinsă-i. Ori de ce nu am băut din chipul drag și plin

Când zeu-n lebădă intra c-un gând, se-nfiora, aflând-o-așa frumoasă, și, tulburat, simți că-n ea se lasă. Dar îl purta înșelăciunea-i,

Cuvintele banale, umilite tare de-al zilei chin, pe-acelea le iubesc. Le dărui din serbarea mea culoare şi-atunci surâd şi se