Rainer Maria Rilke›Poezii

Cu zâmbet straniu, alchimistul iar împinse vasul fumegând deoparte. Știa de-acum ce mai lipsea, în parte, că înăuntru-amestecul său rar să

Acele biete vorbe, oarecare, obscure şi flămânde, le iubesc. Din sărbătoarea mea le dau culoare, atunci se-nseninează şi zâmbesc. Făptura

Din putreziciuni de sub frunzare, unde stropi se-aud căzând și, tandru, cântă-o pasăre, rar o răcoare urcă până la coloana care stă, în

Stă uimit la catedrală, iată, pe abrupta treaptă, lâng-o roză de vitralii, și de-apoteoză ca-ngrozit, ce, tot crescând,

De parcă-ar asculta-n tăceri: o zare... Noi n-o mai auzim: sosim și nu-i. Și el e stea. Și stele mari, pe care nu le zărim, stau toate-n

Ultim miez, nucleelor nucleu, dulce-nchis în tine ca migdală – până-n cea din urmă stea mereu carnea fructului ce ești ție fala. Nu mai

Şi iată că deodată între ei soseşte vestitorul, aruncat în clocotul ospăţului de nuntă ca-ntr-o fiertură-un nou ingredient. Cei care beau

Acum şi ele femei au ajuns. Copii şi visuri multe au pierdut, şi copii au născut, şi copii au născut, şi ele ştiu: pe-acest prag

Cărunte prietene-n azi cufundate la mâine gândesc, chicotesc și ascultă; deoparte calmi oameni își văd de ciudate griji cu-o chibzuință

Ca dimineaţa de azi fost-a vre-un om mai treaz? Nu numai floarea şi râul şi-acoperişu-i furat de extaz. Chiar rnarginea-i tot mai bătrână de

Cad perlele, vai, s-a rupt oare-un şirag? La ce bun să le-nşir înc-o dată? Tu îmi lipseşti, pafta ce le ţine-mpreună, iubito! Nu era timpul?

Căci, doamne, marile oraşe pierdute sunt şi despletite; Ca dintre flăcări fuge cel mai mare – şi să-l aline nu e alinare, şi curg micile-i

De-orchestra de dans n-au nevoie; de parcă-ar fi cuiburi de bufnițe, – n sine aud doar un vaiet, în voie. Le picură teama ca bubele pline și

Orașul nu mai curge, – ca,-ntr-un clenci, șiragul zilelor să-l prindă,-ntreg. Palatelor de sticlă le-nțeleg, azi, clinchetul – când

Dă, doamne, fiecărui a sa moarte, cea ce se iscă din viaţa-n care de sens, iubire, chin avut-a parte traducere de Maria Banuş

O numeau cândva bătrână, dar mai trăia – pe-aceeași cale, zilnic, o vedeai. Se micșorase silnic și-o credeau pădure de stejar;

I Rege,-auzi cum cântul strunei mele zvârle zări prin care ne mişcăm? Năuciţi suntem purtaţi de stele, şi apoi ca ploaia ne

Strigă-mă, dragul meu, cu voce tare! Logodnica – nu ți-o lăsa în geam, în lungă, îndelungă așteptare. Nici seara nu-i mai stă de veghe

Venetul soare-mi joacă blond pe rochii și-mi face părul, ca-ntr-o alchimie, aurifer; sprâncenele-mi sunt mie ca niște punți purtându-te

De s-ar lăsa cândva tăcere mare, Si dacă tot ce-i vag şi întâmplare Şi râs vecin ar fi să înceteze, Şi dacă simţurile-n vuiet, treze, Nu m-ar

Ea, ca-ntr-un vin cu vechi buchet, ce mintea ți-o-ntunecă,-și dizolvă chipu-n balta strălimpede-a oglinzii ce-naintea ei stă – și-n sineși

Mă scurg ca printre degete un prund. În mine-ncep să nu mai pregete, cu toatele deodată, nu pe rând, atâtea simțuri, fiecare dornic

De pe atunci, simțeai în trupu-i suplu un arc întins ne'nvins de nici o doamnă; iar uneori privirea, făcând cuplu cu-ntregu-i chip,

Soarele venețian în păr mi-așază aur din alchimii desăvârșite. Sprâncenele înalt mi-s arcuite, asemeni punților ușoare și te duc spre