Rainer Maria Rilke›Poezii

În acele zile – (nu, nici una n-a fost), când torentu-i contesta, ca străină, subterana-i grea și-l izbea, crescând, de pietre-ntruna din

Când el apăru în societate, brusc lucind, fu o splendoare ca de riscuri în vecinătate, într-un spațiu gol pe care îl trecu zâmbind, unei

Și-i veni un înger: pentru mine tu fi gata. E porunca mea. Căci mai mult decât cei ce-n suspine fac pe cele dulci de-amaruri pline, vreau

Ca de-un pictor pe balcon dispuse de strânsoarea balustradei sale și legate parcă-ntr-un buchet, chipuri care-mbătrânesc,

Neapole Mâine, iată, pe aceste-afunde străzi ce se strecoară-ntunecate printre case, jos spre port, sclipitoare au să curgă-n aur

Paris Cum brusc o mâna-ar strânge un buchet: hazardu-n grabă chipuri multe-adună, și le dezleagă, iarăși le-mpreună, îndepărtează două

Străinii soli vedeau cum strâng tezaur cu el, cu tot ce el făcea; și, fastu-i provocând, dogatul de-aur ei îl împrejmuiau cu o rețea

Iată cum putințe-asemuite altfel le-nțeleg și li-s poveri, parcă-ar trece timpuri diferite prin aievea două încăperi. Celeilalte crede

Brusc pășește-nvăluită-n vânt, clară în lumină, ca pierdută, iar odaia-n urmă-i nevăzută, umple ușa, ca un fir răsfrânt, cum pe margini se

De dimineața toamnei timpurii respins, zăcea de-acum pustiu, de după arși tei, ce casă-n câmp n-o mai astupă. Un loc mai mult, pe care doar

Și-l rugase, toată noaptea trează, în genunchi plăpândă-acea fecioară: O, balaurul, privește doară, și nu știu de ce el tot veghează. Și,

E vara-n zumzet. Moare-o după-amiază; ea boarea rochiei și-o respiră, punând în studiul ei profund, mai trează, înfrigurarea pentr-un

Dedicată lui Richard Beer-Hofmann Ferestre princiare-n desfătare zăresc ce ne-obosește uneori: cetatea care-ntruna, unde-apare din cer pe

Ca mireasma-n vinu-adormitor, în oglindă curgătoare-și varsă față ostenită, și întoarsă e zâmbirea-i din adânc, ușor. Și-așteaptă

De la intrare-un verde-ntunecos îl răcori, ca haina de mătase pe care-o aranja: când se-arătase în celalt capăt străveziu, de jos, că-n

Ușoară, de parcă e moartă, mănuși și eșarfă ea poartă. Un iz din vechiul ei scrin a șters și parfumul cel fin ce-i dase un farmec

În secret urzind, să-nduri de toate neclintit, înseamnă-a fi-mpărat: cancelarul, noaptea-n turn intrat, îl găsea cu scribu-adus de

Când, legănându-se, el cântă-n piață din flautul ce-atâta și adoarme, se-ntamplă să-l asculte unu-n față, dintre barăci smulgându-l

Era-n suplețea-i, decisiv aproape, un arc, nefrânt nici față de femei, și-ades, cu fruntea fără să-i mai scape, la față se-aprindea ca un

In memoriam Montez, 1830 De când, aproape mic, din țarc pe loc năvălea, doar ochi și-urechi, din zbor cu sfidarea dinspre picador înfruntând

O fantasmă-i ca un loc mărunt unde ochii tăi izbesc cu larmă; dar de-această blană neagră, crunt și privirea-ți cea mai grea se sfarmă:

Veneția Acest lucru ce boltit revine în smalțuri de-aur, parcă-adânc săpat, luxos împodobit, cu muchii line, ținea-ntunericul acestui

Eu sunt lăută. Trupul meu de-ncerci să-l zugrăvești, și arcuirea-i lină, vorbește-așa ca despre o smochină zemoasă și rotundă. Treci

Așteptând, stă lângă-ntunecate, grele draperii de-atlaz, parcă prinsă-n patimi, false toate; o risipă ce-a rămas din atât de-aproape