Rainer Maria Rilke›Poezii

Vezi tu pajiști de îngeri pe creste între coame de brad întunecate? În lumina stranie, aproape celeste par a fi, cu mult mai

Cum o panglică strânge de pai, pălăria drumul, la fel de dulce înconjură via. Via – o pălărie ce ține capul ce vinul inventă. Pentru

O, bucurie a verii: al clopotelor, mirul zugrăvind sărbători; și căldura lucrând simte pelinul în jurul viilor. Chiar și în arșiță

Un trandafir violet în ierburi înalte un cenușiu supus, vița de vie, rară, aliniată, până sus, pe pante, sub cer, superb, lumină

O, templele în care se-aduceau fructe pe ram de terebinth în floare sau de măslin… și florile mureau înăbușite în îmbrățișare. Oare în

Pâine și sare, vin neînceput, ofrande, ofrande să aducem templului etern, sărbătorind pe cine ne-a născut în necuprinsul univers

Ținut străvechi, cu turnuri ce fac să mai persiste atât cât clopotele-și amintesc – privirilor, ce fără a fi triste de umbrele trecute

Trandafir de lumină, zid ce se năruie dar mai jos, pe coline, se-nclină, această floare, înaltă, se dăruie delicată ca o

Micuța cascadă Nimfă, îmbrăcându-se în ce o dezbrăcă, trupul tău exaltându-se în unda rotundă și aspră. Deși schimbi ne-încetat

Că fericitul trandafir uimește cu prospețimea care o exală e fiindcă în adânc și-o odihnește strângând-o din petală în

La mijloc de pământ și cer, Țară fără pereche, cu voci de apă și de clopote dulce și aspră, tânără și veche ca o ofrandă oferită

Aproape nevăzutul luminează deasupra pantei înaripate; rămâne un pic din clara noapte și în argintul zilei vibrează. Iată, lumina nu apasă

O șerpuire dulce de iederă oprește întoarcerea la vreme a caprelor la vetre, blânda lumină, ochiul unui meșter s-o prindă-ar vrea în

Un trandafir, o carte de imagini în care fericirea așteptată se-ascunde în atât de multe imagini că nimeni n-o cuprinde niciodată. O carte

Penultimul nostru cuvânt va fi un cuvânt neputincios, dar înaintea conștiinței-mame întregul, din urmă, va fi frumos. Fiindcă el va

Tu trandafir, lucru de tot perfect, aduni în tine tot ce risipești când în lumină capul ți-l rotești de-atâta farmec, trupul ți-e

Precum paharul din Veneția știe născându-se, nuanța de care îndrăgostit i se și leagă viața, La fel mâinile tale visat-au dinainte

Întregul nopții cuprins se-nalță pe-al prieteniei suspin, o scurtă mângâiere parcurge cerul surprins. E ca și cum între planete o forță

Cine va desăvârșii templul iubirii? O coloană i-aduce fiecare; și la sfârșit, toată lumea-i mirare că Zeul la rându-i cu a sa

Și totuși noi ți-am propus să-ți umplem caliciul. Încântat de acest artificiu generos, te-ai supus. Cum cel care iubește nu știe a sa

Lampă de seară, calmă confidentă, deloc tu inima nu mi-o trădezi; (S-ar prinde, poate) dar panta ei de sud tu blând i-o luminezi. Și

În seara aceasta, inima face să cânte îngerii care își amintesc….. O voce, aproape a mea, de atâta liniște ispitită, se înalță și

Nimeni nu știe, cât, ce refuză, Nevăzutul ne domină, când viața noastră ascunsei viclenii cedează noi, neobservând. Lent, la cheremul

Totul se întâmplă ca și cum i s-ar reproșa mărului că fructul său e bun. Dar alte pericole rămân: sub pom de a-l fi lăsat, în marmură